Bijuterii distruse. Dar nepieritoare

Publicat: 02 ian. 2022, 12:15, de Nina Marcu, în Cultură , ? cititori
Bijuterii distruse. Dar nepieritoare

Ştiu, de multe ori, că orice cuvânt îndelung plăsmuit de jurnalişti în uzina de ştiri şi reportaje este neavenit. Este nepotrivit. Este în plus. Nu spune nimic. Ştiu că, uneori, un lucru, aparent banal pentru unii, îi lasă pe alţii muţi de uimire şi de admiraţie. Şi mai ştiu că o biserică veche, de lemn, peste care au curs sincopat veacurile, e în stare, aşa cum poate nu multe chestiuni pot, să te arunce în reverii şi înălţare.

Cred că micul lăcaş de cult gorjean din Pojogeni – Dealul Ocii are, deşi e doar o biată bisericuţă sfrijită de ani, darul acesta: să işte furtuni culturale şi spirituale în cei care o vizitează.

Veche, veche de tot

Judeţul Gorj are, e ştiut, multe lăcaşuri minunate din punct de vedere istoric, cultural, spiritual. Şi e bine că e aşa. Nu ne pierdem încă rădăcinile. Viaţa a scris pe aici, uneori adânc, în piatră, alteori delicat, în lemn, multe file frumoase, fără seamăn, speciale. Am „citit“ una în comuna Pojogeni, satul Dealul Ocii. Am văzut, adică, o bisericuţă mică, din lemn, veche de vreo 250-300 de ani, al cărei hram e „Sfinţii Voievozi“.

Totul, de la bârne la ferestre, la ziduri, la inscripţia de deasupra uşii de la intrare, trădează bătrâneţea construcţiei, vechimea, scârţâitul lugubru al încheieturilor mâncate de vreme şi vremuri.

Desigur, aici, în această bisericuţă nu se mai fac de mult slujbe. Nici starea ei nu mai permite, nici oamenii nu mai vor să intre în aşa ceva. Dar nu pot să nu mă întreb cum erau, acum 200 de ani, slujbele în ea. Câtă lume încăpea aici. Cum se aşezau bărbaţii pe o parte, mai în faţă, şi femeile pe cealaltă, un pas mai în urmă, că sunt doar, şi au fost, cum se spune în popor, jumătate de cruce, nu o cruce întreagă, precum bărbaţii… Şi cum cădelniţa preotul bătrân, şi cum decurgea liturghia atunci…

Acum, nimic din toate astea nu mai e. Decât, poate, în întrebările şi imaginaţia vreunui curios ca mine, se mai găsesc. Şi, ceea ce e foarte important, este că bisericuţa asta nu s-a pierdut încă. Oamenii locului nu au devastat-o, nu au furat lemnele şi ferestrele, pietrele şi bârnele. Ba, mai mult, ultima dată când am văzut eu bisericuţa asta urma să fie dusă la o mănăstire, unde să i se acorde atenţia şi respectul cuvenit. Adică nu e lăsată, cum se întâmplă adesea, de izbelişte…

Vor fi unii care vor zice, privind pozele, că vorbesc doar despre nişte lemne, despre o vechitură, despre o epavă. Eronat. Este istoria noastră. Este trecutul nostru. Este spiritualitatea noastră. Este cultura noastră. Este, în definitiv, viaţa noastră. Şi suntem noi. Şi n-ar fi rău să rămână astfel, ca să ştie şi generaţiile de după noi aceste lucruri.