Brebu, între povești, legende, adevăr

„În sus, pe lângă apa rășchirată a Doftanei, ce se strecoară în șuvițe pe întinsa albie de prund, se ajunge, în jumătate de ceas de mers întins, la marele sat de munte al Brebului, întemeiat cândva de un strămoș care l-a găsit, alegându-și-l pentru el și neamul sau, ca loc de sălășluire. O mare bogată de livezi îl înconjoară și o lungă stradă îl taie exact pe mijloc. Biserica mirenilor este o veche mânăstire, al cărei turn se poate asemui numai cu cel al Câmpulungului”.

Publicată înainte de primul război mondial, însemnarea lui Nicolae Iorga e rezultatul unor vizite dese pe care marele istoric le făcea, urcând pe apa Doftanei, spre paradisul, deopotrivă istoric și natural de la Brebu, județul Prahova.

Priveliștea și lumina cu totul speciala a locului l-a transformat într-un „rai” al pictorilor români, în vreme ce biserica și curtea domnească din sat fuseseră ridicate cu adâncă evlavie de marele domn muntean Matei Basarab, în primii ani ai domniei. Două nestemate de arhitectură medievală, cărora destinul le-a rezervat o soartă dramatică, schimbându-le destinația în preventoriu TBC, sanatoriu și azil de bătrâni.

Curtea domnească și biserica

După mai bine de jumătate de veac, complexul arhitectural de la Brebu, căruia localnicii îi spun și acum, cu îndreptățită mândrie, „curtea domnească”, risipește o frumusețe triumfătoare, de rang regal. Turnul de la intrare, înalt de 27 de metri străjuiește falnic împrejurimile.

Trei încăperi, una pentru observare, alta pentru clopote și ultima pentru apărare, se păstrează încă în bună stare în incinta lui. Zidurile groase, cât statul unui voinic, înalte de șase metri, întărite cu picioare de rezistență, prevăzute cu metereze de tragere, împrejmuiesc precum un brâu, casa domnească și biserica. Prima este formată din nouă încăperi, ridicate pe două pivnițe.

Beciurile sunt construite din piatră și cărămidă și poartă amprenta Brâncoveanului, domnitorul care avea să finalizeze casa domnească și mânăstirea, începute de Matei Basarab. În ce privește biserica, și ea neasemuit de frumoasă, îi are drept nași cerești pe „Arhistrategii Mihai, Gavril și Rafail”. Pictura este realizată la 1843, de Toma Eladie, un grec renumit la acea dată.

Dar, recent, în glafurile din ferestrele bisericii s-au descoperit alte picturi, mai vechi cu mult, care se presupune că ar data din vremea lui Constantin Brâncoveanu. Catapeteasma și altarul au fost repictate de celebrul „zugrav” Sava Hentia care și-a cumpărat, îmbiat de frumusețea și istoria locurilor, o casă la Brebu, devenind, astfel, fiu al satului.

Oaspeți la mânăstire

După cum își amintesc bătrânii satului, Nicolae Iorga venea aici cu mare drag. Îi plăcea să scormonească pe malurile pârâului Valea Rea după pietre de diferite forme, dar și după unelte aparținând perioadei neoliticului, din care s-au găsit destule pe aici. Scruta uneori orizonturile și se gândea la trecut. Într-o astfel de ipostază, Iorga a făcut o altă însemnare referitoare la aceste locuri: „În Brebu este o fântână care se numește Istorie. A săpat-o Basarab, cu poruncă de la Burebista, ca să se adape din ea viitorimea”.

Nici Alexandru Vlahuță nu a lăsat să-i scape nevizitată zona Brebului. În cartea sa „România pitorească”, el vorbește despre aceste locuri cu vădită admirație.

Când curtea domnească s-a transformat în sanatoriu de recuperare pentru bolnavii de TBC și a fost dată Eforiei Spitalelor Civile din București, ori când a fost folosită ca loc de recreere pentru elevele Azilului „Elena Doamna”, aici au venit și au petrecut destul de mult timp soții Elena și Carol Davila. Și, în timp ce doamna supraveghea sănătatea fetelor, Carol a găsit în marginea comunei un izvor de apă sărată, căruia i-a făcut grabnic analize. A reieșit că apa poate trata reumatismul, bolile de ficat și de rinichi. Vestea despre izvor a mers până departe și, pe lângă faima casei domnești, izvorul a avut și el un rol definitoriu în atracția turiștilor, veniți în număr mare de la București.

„M-am închis în lumină”

Toți cei numiți aici și-au legat, într-un fel sau altul, numele de Brebu. Dar parcă de niciunul nu-și amintesc azi bătrânii ca de Ștefan Luchian, pictorul care a încastrat pentru eternitate numele localității în câteva dintre operele sale. „Casa lui moș Gheorghe”, „Bâlci la Brebu”, „Fântână la Brebu” sunt numai câteva dintre picturile care au dus renumele localității departe.

Găzduit mai totdeauna la mânăstire, Luchian ieșea dimineața în curte și privea cu nesaț casa domnească, iarba verde, fântâna, florile. Când cineva îl întreba ce face, aparent pierdut în reverii, pictorul răspundea: „M-am închis în lumină”. Bea dintr-o oală de lut lapte proaspăt muls și rămânea o vreme pe gânduri, scrutând parcă trecutul. Apoi se apuca de pictat.

Într-o zi, mâinile au început să nu-l mai ajute pe Luchian. Nu mai putea să țină pensulele între degete. Dar dorea, simțea imperios nevoia să picteze. Moș Gheorghe, cel căruia i-a surprins căsuța modestă, se ducea la gară, la Câmpina, să-l ia cu căruța și să-l aducă la Brebu. În hurducăielile rusticului vehicul, Ștefan se gândea la drama lui. Dar hotărârea îi era mai mare decât neputința: trebuia să picteze pe mai departe. Și, cu puteri nebănuite, își lega de mâinile imobilizate pensulele. Uneori nu reușea și interveneau cei din jurul lui.

Luchian nu dorea să fie făcut public un astfel de fapt, dar într-o localitate mică se afla totul, de oricâtă discreție s-ar fi înconjurat. Se spune că toate femeile din lumea bună a Capitalei, de din „nainte de cel de-al doilea război mondial, venite la Brebu să respire aer curat și să cunoască minunile terapeutice ale izvorului sărat, îl admirau în tăcere pe pictor și sufereau pentru el. Au înțeles, însă, așa cum au înțeles și alții, că importanță nu are vreo bătălie izolată, fie ea pierdută sau câștigată, ci sfârșitul războiului”.

Aripi de legendă

Deși puțini știu, Matei Basarab a fost cel mai vrednic dintre domnii români în materie de ctitorit biserici și mânăstiri, depășindu-l chiar și pe Ștefan cel Mare, care a înălțat 39 de lăcașuri de cult, față de 42 ale lui Basarab. Construcția curții domnești și a mânăstirii de la Brebu a pornit în vara anului 1650, la 27 iunie, voievodul având un sfătuitor apropiat în soția sa, doamna Elina.

La sfârșitul domniei sale, se zvonise că Matei Basarab ar fi sărăcit, că nu mai dispunea de bani ca să sfârșească lucrările. A urmat răscoala seimenilor, oștenii mercenari din oastea sa, și Basarab a lăsat neisprăvite casa și mânăstirea de la Brebu. Și, odată cu ele, și o mulțime de nemulțumiri. Ca să obțină locul pe care s-au făcut construcțiile, domnitorul a recurs la un act rar întâlnit chiar la acea vreme: a luat cu forța pământurile moșnenilor brebeni.

E drept că le-a dat alte pământuri în locul celor râvnite, dar țăranii liberi, deposedați de loturile lor din moși-strămoși, au proferat, după cum spune o legendă, blesteme grozave asupra mânăstirii. Să nu aibă spor călugării la nimic, să nu vină lumea la mânăstire ca să se închine, să se aleagă praful de zidurile ei, să țâșnească focul din ungherele sale. Sigur este că între călugări și moșneni a fost în permanență o situație încordată, mânăstirea și-a schimbat mereu destinația, iar în 1960, limbi de foc apărute din senin au cuprins întreaga curte domneasca.

Întorcându-ne în istorie, mânăstirea de la Brebu și curtea domnească au fost isprăvite de Constantin Brâncoveanu. Se spune că legătura între Târgoviște, scaunul domnilor munteni, și curtea domnească de la Brebu, s-ar fi făcut prin tunele subterane, știute doar de oamenii de încredere ai domnitorilor. Prin ele fugea familia domnească în caz de mare primejdie. Până în prezent, zvonul nu a fost cercetat.

Se bănuiește că tunelul ar porni din beciurile casei domnești, dar nimeni nu știe pe unde s-ar afla. Se mai vorbește la Brebu despre un alt tunel, care face legătura între curte și un lac din marginea comunei. Aici, pe malul lui, ar fi existat din vechime un schit de călugări. Pentru că aceștia s-ar fi dedat păcatelor mai ceva ca mirenii de rând, au fost pedepsiți să rămână fără schitul unde s-ar fi cuvenit să facă rugăciuni. Călugări, stareț și bisericuță ar fi ajuns pe fundul lacului, dintr-o mânie divină.

În loc de încheiere

Și, dacă înainte să izbucnească primul război mondial, bucureștenii și ploieștenii se înghesuiau să petreacă măcar câteva săptămâni în aerul curat de la Brebu, acum, rar bate cineva drumul până aici. Se pare că bătrâna cetate își caută trecutul și nu-și cunoaște, încă, viitorul.

Un bocet tânguitor răzbate dintre zidurile ei. Curtea domnească se pare că-și plânge frumusețea și fala, abandonate în singurătate. Din înaltul celor 27 de metri ai săi, turnul din fata curții domnești veghează, fără rost, depărtările. Altfel decât în vremea lui Basarab. Căci pecetea timpului s-a pus, nemiloasă, și peste curtea domnească.

Mai multe articole...

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Ultimele articole