Chelneri de literatură

Da, da, am înţeles! Suntem toţi, ăştia care ne învârtim pe-aici, pe tarlaua internetului şi nu doar, oameni ai cuvântului scris! Fără urmă de dubiu! Unii îl aştern pe hârtie, alţii îl citesc.

Toţi, de fapt, îl citesc. Într-un fel sau altul. Într-o formă ori alta. Pe măria sa, cuvântul ăsta, zic. E bine, e frumos, e super, e mişto că e aşa! Da, da! Am înţeles, căci, parol, la de-astea nu sunt grea de cap. Suntem oameni nu doar destupaţi la cerebel, ci chiar ai cuvântului!




Numai că, eu cred – aşa m-a făcut mama, cârcotaşă, nu pot şi nu vreau să schimb asta! – că unii dintre noi nu avem nici în clin, nici în mânecă, nici în tiv cu asta şi suntem doar nişte chelneri deghizaţi! Chelneri de literatură, dacă tot ne ţinem cu molarii de literatură. Devoalaţi, ce să vezi, chiar de noi! De felul în care vorbim şi în care aruncăm cuvintele pe ogorul plin cu buruieni al scrisului!

Păi, dacă spunem că servim o merdenea, în sensul că, mama mamei ei de treabă, mâncăm o merdenea, ca nişte oameni, ori că vă servim cu ceaiul de la ora 5 – ne gândim la formularea corectă, da? Ca să nu dau eu mură-n gură tot! – ori că vă servim cu cărţi şi poveşti, când e atât de simplu să vorbeşti în limba română şi să găseşti altă formulare, nu putem să fim decât nişte chelneri! Ospătari! Piccolo! Barmani! Ba, chiar majordomi!

Aceşti oameni, prin prisma meseriei lor, da, servesc. Ne servesc. Cu una sau cu alta. Sunt plătiţi pentru asta. E bine că ne servesc. Că doar n-om da toţi buzna prin bucătăria localului să ne umplem farfuriile şi buzunarele! Şi mai servesc patria militarii. Că aşa e la ei, în regulament, prevăzut. Să servească patria! Şi aici înţelesul e şi amplu, şi firesc.

Căci, patria nu are – sau ar trebui să nu aibă – nimic de-a face cu penibilul, şi cu ridicolul, şi cu jenantul. Servesc vreo lovitură, în vreun joc, şi unii sportivi. Şi dacă toţi comentatorii spun că servesc, aşa o fi. Servesc. Dar oamenii cuvântului scris, ca noi, nu, nu servesc nici gogoşi cu smoală, nici zeamă de teci, nici cărţi!

Uite, de data asta nici nu mă mai iau de alde se merită, de alde să de-a, de alde l-a tine, de alde muuuuuuuuuulte de-astea, cu care mi se împunge, mai ceva decât cu o ţepuşă otrăvită, irisul… Căci asta cu servitul e colosală! Pe bune, ce-i învăţăm noi, ăştia care zicem că suntem oameni ai cuvântului scris, pe ăia care nu sunt?

Căci sunt şi oameni care nu sunt – şi nu e nicio dramă – înregimentaţi în oastea asta, unde cuvântul scris iscă fiori, şi aere, şi putere. Să fie chelneri îi învăţăm? Eventual chelneri în – sau de – literatură… Nu, nu! Nu am nimic, Doamne sfinte, cu chelnerii. Sunt oameni care muncesc pentru o bucată de pâine. Dar de ce vrem noi, ăştia care zicem că citim şi scriem, că suntem elevaţi şi distinşi, că lumea tre’ să ia lumină de la noi, să le luăm bieţilor chelneri brânza din pateu, cu servitul ăla, mama lui de servit?

Limba română e bogată. Plină. Complexă. Are sinonime destule pentru toate cuvintele, pentru toate frazele, pentru toate exprimările. Când ai o desagă, zic eu, considerabilă de lecturi în spate, în loc să tragi cu ostentaţie de un troler ieftin, cu sclipici, prin haltele literare, le ştii, le vezi, le cauţi, le găseşti, pe sinonimele astea. Ca să nu zic chiar că vin de la sine.

Că, pe cuvânt, vin! Dacă ai mai mult de 50 de cuvinte în vocabular, cu tot cu numele şi cu adresa ta, astea toate vin! Nechemate! Ele îţi arată cum, şi ce, şi cât să scrii şi să le foloseşti!  Servitul ăsta nu se pupă, neam, cu el, cuvântul scris. Cum am zis, se sărută cu foc cu alte domenii, da’ cu cuvântul scris, nu! Că face frisoane. Şi dă senzaţie de greaţă. Şi pune junghi la lingurică.

Pun punct aici. Cu eleganţă. Cu seriozitate. Fără resentimente. Şi nu pentru că nu mai sunt lucruri de zis cu privire la servitul ăsta. Sunt! Pun punctul tocmai ca să nu mă fure condeiul şi să zic mult mai mult şi mult mai multe de atât, despre chelnerii de literatură.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...

Cele mai citite articole