Cum funcționează specula pe energie

Când publicul aude expresia „băieții deștepți din energie”, se gândește de obicei la schema clasică: cineva cumpără ieftin și vinde scump, iar diferența o încasează liniștit, în timp ce statul joacă rolul idiotului util. Numai că piața energiei de astăzi este mult mai sofisticată decât vechile povești cu contracte preferențiale.

Nu vorbim despre un singur șiretlic, ci despre un ecosistem întreg

Specula nu mai stă doar într-un preț umflat sau într-o intermediere obraznică.

Ea poate apărea în aproape fiecare verigă a lanțului: în accesul la rețea, în avize, în proiecte „maturate” pe hârtie, în tranzacționarea capacității viitoare, în dezechilibre, în contracte bilaterale prost desenate, în stocare, în certificate, în garantarea sau amânarea unor investiții și, foarte posibil, în spatele unor acționari despre care publicul știe fix nimic.

Semnalul dat de Ilie Bolojan nu este, așadar, doar despre fotovoltaice și ATR-uri.

Este semnalul că urmează o intrare cu toporul într-o pădure de interese care a crescut ani întregi din opacitate, întârziere și complicitate administrativă.

Prima mare formă de speculă: nu curentul, ci hârtia care promite curent

În scandalul actual, specula de bază nu înseamnă neapărat cumpărarea de energie ieftină și revânzarea ei mai scumpă. Înseamnă, mai ales, capturarea unei poziții valoroase în rețea și transformarea unui proiect într-un activ vandabil înainte să existe centrala.

Aici apare ceea ce am putea numi „specula birocratică”:

nu produci energie, nu pui în funcțiune nimic, dar obții avize, obții ATR (aviz tehnic de racordare), poate contract de racordare, poate un pachet de aprobări și apoi vinzi mai departe acest dosar ca pe un bun comercial.

Ceea ce se tranzacționează, de fapt, nu este electronul care zburdă pe cabluri, ci timpul economisit, raritatea administrativă și locul rezervat într-o infrastructură limitată.

Când asemenea proiecte ajung la vânzare online, cu „toate avizele” și „preț negociabil”, nu mai poți spune că ai în față simple cazuri izolate. Ai deja o piață paralelă a hârtiilor energetice.

Raritatea supremă este accesul la rețea

Toată povestea pornește de la un adevăr tehnic foarte simplu:

România nu are o rețea infinită și nici capacitate nelimitată de evacuare a noilor proiecte.

Cine reușește să obțină acces sau rezervare într-o zonă bună câștigă o poziție care poate valora enorm. De aceea, ATR-ul nu mai este doar un document tehnic. A devenit, în multe cazuri, un bun cu valoare comercială implicită.

Premierul Bolojan a explicat public că România are nevoie, în mod normal, de aproximativ 9.000 MW, în timp ce sistemul a ajuns să poarte pe hârtie ATR-uri de peste 80.000 MW, la care se adaugă încă aproximativ 30.000 MW în procesare.

Asta înseamnă că nu mai vorbim despre o piață în care se aliniază decent proiecte viabile, ci despre una în care promisiunea de acces la rețea a fost multiplicată absurd, până la sufocare.

Așa arată dezvoltatorul-speculant în forma lui cea mai curată

Speculantul clasic din această zonă nu trebuie imaginat neapărat ca un interlop în trening.

Poate fi o firmă curată, nouă, cu nume respectabil, înființată ca SPV (special purpose vehicle) pentru un singur proiect.

Identifică terenul, plătește studii, caută avize, urcă rapid treptele birocratice și ajunge într-un punct în care proiectul capătă „valoare de piață”.

De acolo, sunt două variante: fie merge înainte și construiește, fie vinde.

A doua variantă este perfect legală și normală într-o anumită măsură, pentru că în toată Europa există dezvoltatori care maturează proiecte și apoi le cedează unor investitori mai mari.

Specula începe când modelul nu mai urmărește construcția, ci blocarea, valorizarea și monetizarea hârtiei. Adică atunci când proiectul este tratat în primul rând ca activ administrativ și doar accidental ca viitoare centrală electrică.

A doua formă de speculă: rezervarea de capacitate fără mușchi reali de investiție

Un sistem birocratic permisiv produce inevitabil un reflex simplu: dacă poți bloca loc în rețea cu cost redus și cu sancțiuni mici, atunci merită să încerci, chiar dacă nu ai încă finanțare reală, echipă serioasă sau apetit de construcție.

Tocmai de aceea au explodat aceste practici.

În momentul în care costul de intrare e mic, iar potențialul de ieșire este mare, piața atrage nu doar investitori, ci și vânători de poziții.

Faptul că în 2025 au expirat ATR-uri pentru 247 de proiecte care însumau 9.248 MW arată cât de umflată ajunsese această bulă:

capacitate rezervată, blocată, nefolosită și apoi eliberată târziu, după ce investitori reali au stat la coadă sau au fost pur și simplu scoși din joc de lipsa sloturilor disponibile.

A treia formă de speculă: proiectul ca produs financiar, nu energetic

În multe cazuri, ceea ce se vinde mai departe nu este doar un dosar, ci o poveste financiară gata ambalată: „teren securizat”, „avize obținute”, „ATR existent”, „punct de racordare clarificat”, „eligibil pentru finanțare”, „proiect aproape ready-to-build”.

Altfel spus, proiectul devine un produs de piață care poate fi ținut, plimbat, cesionat, împachetat, combinat cu alte proiecte și revândut ca oportunitate.

Asta schimbă complet logica sistemului.

În loc să premieze cine poate construi mai bine și mai repede, piața începe să premieze cine capturează mai abil valoarea latentă a dosarului. Din acel moment, combinația pe energie încetează să mai fie doar despre producție și devine și despre arbitraj administrativ.

A patra formă de speculă: intermedierea și revânzarea drept model de afaceri dominant

Aici trebuie să fim corecți: intermedierea nu este, în sine, o crimă. Nici revânzarea unui proiect maturat nu este automat jaf.

Problema apare când piața se mută prea mult dinspre construcție spre intermediere și când diferența dintre dezvoltator și speculant începe să dispară.

Dacă prea mulți actori intră doar ca să pregătească dosarul și să-l arunce mai departe la preț mai mare, atunci piața capătă structura unui OLX energetic.

Și exact asta au semnalat articolele din ultimele săptămâni:

proiecte fotovoltaice vândute online aproape ca niște apartamente, cu accent nu pe energia viitoare, ci pe zestrea birocratică deja acumulată. În momentul acela, ceva este în mod evident strâmb.

A cincea formă de speculă: traderul care profită de haosul unei piețe subțiri

Există apoi și o altă familie de „băieți deștepți”, mai veche și mai discretă: cei care trăiesc din volatilitatea pieței, din contracte bilaterale prost calibrate, din dezechilibre și din oportunitatea de a cumpăra sau revinde în momentele în care sistemul este tensionat.

Aici nu mai vorbim neapărat despre regenerabile, ci despre întreaga piață a energiei, acolo unde orice întârziere în investiții, orice blocaj de rețea, orice lipsă de capacitate nouă și orice administrare proastă a mixului energetic produce spațiu pentru intermedieri scumpe.

Cu cât sistemul este mai dezechilibrat și mai nepredictibil, cu atât crește terenul fertil pentru jucătorii care nu construiesc, ci monetizează lipsa de coerență a altora.

Asta a fost, de fapt, și marea lecție a vechilor „băieți deștepți” din energie: profitul mare apare adesea acolo unde statul e slab, iar infrastructura e capturată sau prost administrată.

Inferația aceasta se sprijină pe datele recente despre blocajele de rețea și pe contextul istoric deja recunoscut public în dezbaterea despre contractele Hidroelectrica.

A șasea formă de speculă: statul care întârzie și creează artificial valoare pentru intermediar

Există și o speculă care nu e făcută de privat, ci de stat… prin neputință.

Când Transelectrica întârzie întărirea rețelei, când proiectele mari ale statului se târăsc ani la rând, când reguli clare apar prea târziu și când autoritățile se mișcă după ce piața s-a umplut de hârtii, statul însuși produce marja de profit pentru intermediar.

Exact asta au spus, recent, reprezentanții industriei:

sectorul privat a construit, în ultimii ani, cea mai mare parte a noilor capacități, în timp ce investițiile statului în rețele și marile proiecte energetice au mers mult mai prost.

„Băieții deștepți” nu prosperă doar fiindcă sunt deștepți. Prosperă și fiindcă statul le pregătește terenul ca un majordom zăpăcit sau bine plătit să ”greșească”.

Ce trebuie să urmărească Bolojan dacă vrea să taie până la os

Dacă Ilie Bolojan chiar intră cu toporul în domeniul acesta, are câteva obiective care nu mai pot fi ocolite.

Primul: să facă specula cu avize și rezervări de rețea suficient de scumpă încât să nu mai fie atractivă pentru vânătorii de hârtie.

Aici intră garanțiile mai mari propuse de ANRE și susținute de Guvern: 20 euro/kW pentru participarea la licitațiile de capacitate, 20% din tariful de racordare și 30 euro/kW la momentul autorizației de înființare.

Al doilea: să impună termene reale și pierderea rapidă a drepturilor pentru proiectele care nu înaintează.

Al treilea: să desfacă lanțurile de acționariat și să publice cine sunt beneficiarii reali din spatele proiectelor.

Al patrulea: să curețe rețeaua fără să ucidă modelul economic legitim al dezvoltatorilor reali.

Al cincilea: să lege reforma pieței de investiții serioase în infrastructură, altfel va tăia doar vârfurile buruienii, nu și rădăcina.

La ce trebuie să fie atent ca să nu lovească orbește

Pericolul mare este să transforme o operațiune necesară într-un spectacol populist. Dacă statul începe să trateze orice SPV, orice revânzare de proiect și orice dezvoltator care nu operează el însuși centrala ca fiind suspect, atunci nu mai curăță piața, ci bagă sperieți și investitorii buni. Industria regenerabilelor chiar funcționează în multe țări și prin proiecte dezvoltate într-o entitate și vândute mai departe la momentul potrivit. Asta este normal.

Nu modelul trebuie incriminat, ci abuzul de model.

Diferența este decisivă. Altfel, România va rămâne și cu imaginea prăfuită de țară care stigmatizează tot, și cu aceeași rețea blocată.

Adevărata listă nu este a firmelor, ci a intereselor

Lista publicată acum este doar poarta de intrare.

Miezul nu stă în denumirile comerciale, ci în cine se află în spatele lor.

Pentru că marile surprize nu vor veni, probabil, de la companiile mari și cunoscute, ci de la acele firme cu nume anodin, fără istoric, fără profil public, fără angajați și fără biografie energetică recognoscibilă.

Acolo trebuie văzut cine sunt asociații, cine sunt beneficiarii reali, cine finanțează, cine garantează, cine face legătura și cine apare repetat în mai multe proiecte.

Foarte posibil ca pe acolo să înceapă adevărata poveste românească: mătușici energice apărute peste noapte, nepoței cu noroc administrativ, cumetri politici, apropiați și afini de partid și tot felul de antreprenori miraculoși care, întâmplător, s-au trezit exact în nodurile unde se produce valoarea.

Afirmația aceasta este o inferență rezonabilă din structura pieței descrise public, nu o acuzație factuală împotriva unor persoane determinate.

Și, foarte inocent, de unde vin banii?

Aici apare întrebarea care ar trebui să înceapă să doară cu adevărat. Fiindcă specula asta nu se face doar cu entuziasm și pix.

Se face cu bani.

Cu bani pentru terenuri, studii, consultanță, avize, firme, avocați, deplasări, taxe, garanții și timp mort până la ieșirea din proiect.

Cine poate ține în brațe zeci sau sute de astfel de tentative?

Cine poate bloca capital în hârtii fără să clipească?

Cine își permite să joace la volum într-o piață în care mulți pierd, dar câțiva câștigă foarte bine?

În România, întrebarea asta nu e deloc poetică. E una de igienă publică.

Pentru că acolo unde vezi bani mulți, răbdare administrativă și o încredere suspect de mare că dosarul va valora cândva ceva, începi inevitabil să te întrebi dacă nu cumva piața asta a atras nu doar investitori și oportuniști, ci și capitaluri care iubesc foarte mult umbra.

Aici, inocența se termină și începe treaba adevărată a statului.

Bolojan nu intră doar într-o piață, ci într-un sistem de extracție

Specula pe energie nu trăiește doar din turbine și panouri, ci din birocrație, raritate, întârziere, intermediere și opacitate.

Ea poate apărea la nivel de proiect, la nivel de rețea, la nivel de tranzacție și la nivelul intereselor din spatele firmelor.

Dacă Bolojan vrea cu adevărat să lovească în ea, nu îi ajunge o listă și nu îi ajunge un discurs tare.

Are nevoie de reguli ”scumpe” pentru speculanți, termene scurte, transparență pe acționariat, control real asupra implementării și investiții rapide în infrastructură.

(Ar mai avea nevoie și de o veritabilă Poliție a Energiei. Aici însă, la cum arată polițiile românești de azi… probabil am obține încă o mașină de închis ochii).

Altfel, vom mai asista la o rundă de zgomot politic, după care talciocul de megawați pe hârtie își va muta taraba puțin mai încolo și își va vedea liniștit de treabă.

Iar România va continua să aibă o piață energetică în care hârtia aleargă mai repede decât curentul.