Doamne, să nu mă omori, c-am iubit două surori…

Deşi, din primele rânduri, sigur nu vă va părea adecvat titlul textului de faţă, vă asigur – cum ar veni – cum vă văd şi cum mă vedeţi, adică, sigur, cu titlu de certitudine, că e. Potrivit. La obiect. Ba, chiar necesar. Doar răbdare să aveţi şi, după caz, pe lângă stacana de cafea, tutun, ca să citiţi tot.

Ei, şi după ce-am făcut acest, zic eu trebuincios preambul, să trec la textul care, după cum aţi văzut, se numeşte “Doamne, să nu mă omori, c-am iubit două surori”.

Dimineaţă destul de câinoasă de februarie. Nu e zăpadă, însă apa la pompa din curte e înghețată. Ora 5.30. Destul de dimineaţă, ca să tragi nădejde că acu’, acu’, iese soarele de după gard, luminează conducătorii lumii – la cap, dacă se poate – și încălzeşte planeta. Mă rog, măcar mahalaua Bărăganului, spre care, cu treabă, mă-ndrept la ora asta. Frigul crunt muşcă avid din drumuri, din case, din puţinii oameni care se mişcă acum pe afară.

Da, pe interval, ca să zic aşa, la vedere, încă e lume puţină. Dar, în casele pe care maşina le lasă, grăbită, în urmă, e agitaţie, e rumoare, e mişcare. Nu ca odinioară, la vremea asta, când totul se făcea cu alt simţ de răspundere şi cu altă implicare, dar e. Căci, în satele pe unde trec şi spre cel spre care mă duc, se face, când zice calendarul ortodox că e timpul, pomană de sufletul celor adormiţi.

E, adică, sâmbăta morţilor. Ori Moșii de iarnă. Şi, la mai toate casele, se găteşte mâncare multă şi bună, se face colivă, se tămâiază, se aprind lumânări. Ziceam mai sus că, mai demult, pe când făcea plopşorul pere, era şi mai mare roboteala şi agitaţia, ca acum. Căci, atunci, pe vremuri, nu se cumpărau prăjiturile şi cozonacul de la magazin, nu se dădea comandă de colaci la vreo brutărie, nu scăpai, hodoronc, tronc, cu trei cristale minuscule de tămâie parfumată. Nu. Nicidecum. Atunci, pe vremea copilăriei mele, şi mult după aceea, frământa o săptămână o babă curată, fără moş, adicătelea, la colaci, prescuri şi călăvii, pentru toată uliţa.

Şi o săptămână-n dungă şi pe muchie ardea focul în cuptorul casei părinteşti, unde se coceau toate minunăţiile alea. Plus că, tot acolo se rumeneau, ca nişte feţi frumoşi care cresc într-o zi cât alţi într-un an, cozonacii cu nucă multă, cu cacao, cu stafide, cu rahat de toate culorile. Şi cu ouă, multe ouă – de la găinile din bătătură, hrănite doar cu porumb şi cu grâu – nu cu praf de ouă, cu urme de ouă, ca acum. Iar pentru tămâiat, într-un vas vechi, ibric cel mai adesea, se încingeau coceni de porumb, peste care se punea bolovanul de tămâie luat cu cocoloşul de la ţiganii care veneau prin sat. Ei, alte vremuri. Acum, a buşit emanciparea şi peste lumea satului.

Aşa… Ce ziceam? Că m-am întins la povestit şi-am uitat firul de unde am plecat. Da. Ne îndreptam şi noi spre casa noastră, singură şi tristă de la ţară. Pe cât de tare muşca gerul afară, pe atât de mult frigea sufletul în mine. Întotdeauna, când fac parastase și pomeni, ard prin toți rărunchii. Maşina, plină cu de toate pentru împărţit şi dus la biserică şi la cimitir, cobora o pantă, când am văzut, în faţă, la câţiva paşi, un moş micuţ şi puţintel la trup, de-o vreme cu vremurile.

Era îmbrăcat cu o şubă groasă, avea o căciulă rusească trasă bine peste urechi şi peste cap, un fular de lână, de demult, adurcat până la nas. În picioare, avea, peste bocancii scălâmbăiaţi de atâta purtare, nişte şosete flauşate, galben-albastre la vremea lor, ca să nu alunece, săracul, pe drum. Nu sunt troiene, dar de la o vârstă, aluneci din orice. Şi, într-una dintre mâini avea moșul un coş mare, cu o colivă aproape aşişderea. Venea din satul vecin şi se îndrepta spre cel unde ne duceam şi noi. În prima clipă am fost oarecum mirată, ce să caute un om dintr-un sat, la zi de pomenire a morţilor, cu coliva în alt sat? Ce, le-a Putin biserica?

Apoi, luând seama persoanei, m-am dumirit. Era nea Gică. Îl ştiam de demult, din vremuri imemoriale, cum ar veni. Pe când eram copil la mama şi la tata, nea Gică, destul de tânăr pe atunci, dar nu flăcăiandru, din când în când, pica pe uliţa noastră. Cu treabă. O căuta pe una dintre vecinele noastre. Măritată şi cu responsabilităţi. Doar o căuta, că femeia, când auzea că iar e Gicanu pe uliţă, se închidea în casă şi dădea drumul câinilor, fără să vorbească, aşa cum aştepta bărbatul, cu el. Noi, copiii, nu ştiam şi nu înţelegeam mare lucru. Auzisem că fusese însurat cu vecina, mai demult, în tinereţea aia primă. Şi că o lăsase pentru sora ei mai mică. Fugise, la un moment dat, cu aceea, dar apoi, se întorsese la femeia din vecini. Şi, cică, se împăcaseră. O vreme.

Dar, pe urmă, nea Gicanu plecase iar cu sora femeii. Nu ştiam amănunte, că, dacă mă apuca, firesc, curiozitatea, şi o întrebam pe mamaia mea, o foarte bună povestitoare, altfel, mă lua la trei păzeşte: “ia uite ce grijă are ea şi toată şleahta… La carte nu văz că sunteţi aşa de curioşi şi de dornici să ştiţi mai multe. Ia, mâna pe fizica aia şi pe matematică!” Iar când, cu scop, îi spuneam că e iar nea Gică pe stradă, bombănea: “un beţiv prost, dă-l încolo. Că a stricat două case de oameni. Să nu mai aud că-mi spui de terchea-berchea ăla!”.

O fi fost cum zicea mamaie. Dar, nouă, copiilor, Gicanu ne cumpăra caramele de trei lei, de la prăvălia lu’ nea Tudor, de la şosea, şi ne dădea mereu, când venea să o caute pe vecina. E adevărat, mirosea mereu a butoi. Însă, pe noi nu ne deranja. Aştepta cât aştepta, la poarta femeii, striga, ne trimitea după ea, şi când vedea că ea nu vrea să iasă la el, începea, cu vocea lui dogită de beţiv, să cânte: “Doamne, să nu mă omori, c-am iubit două surori…” Cântecul era mai lung, dar nu-mi mai aduc aminte tot, doar că zicea el, la versurile sale că p-a mare a iubit-o sub un prun, p-a mică la strâns de fân. Cam aşa.

Oprim maşina şi-l poftim pe nea Gică înăuntru. Mă recunoaşte, ştie cine sunt, dar ezită, întâi, să se urce: “nu poci să mă urc, tată, că sunt murdar, nu vezi?” Dar, pe urmă, la insistenţele noastre, se aşază pe bancheta din spate. “Ce faci, bre, nea Gică, pe aici? De unde vii?” “E, m-am mutat acum vreo câţiva ani, la sor-mea, în satul ăsta, nu mai stau unde stăteam. Adică, casa e acolo şi e tot a mea, da’ m-am lipit de sor-mea şi de cumnate-meu, ca să nu mai fiu singur. E greu la bătrâneţe să fii ca huhurezu’ singur.” “Bun. Şi-acum ce faci, unde te duci pe gerul ăsta cu coliva?” “E, lasă, mă, tată, că nu-i aşa ger. Ce geruri era pă vremea mea… Acuma, e nimica toată.

Da’ şi să fie, nu mă atinge, c-am luat nişte nasturi şi mă ţine în putere!” Nasturi, pare că se miră soţul meu. Nasturi, pastile, medicamente, adică, îi susur încet. Şi adaug, convinsă fiind că moşul nu m-aude: “mai ştii că-ţi povesteam de unu’ care s-a iubit cu două surori? Ăsta e…” Nea Gică surâde cu gura lui ştirbă: “Aşa e, io sunt ăla!” Ia uite ce-aude bătrânelul meu… Eu, uneori, nu aud o boabă din ce vorbesc ăialalţi, lângă mine. “Da, mă, taică, îi spune omul soţului meu, aşa e, m-am iubit cu două surori. Păcat mare, ştiu. Şi fără leac. Da’ eram tânăr şi inima era nebună de legat. Iar ele, amândouă era frumoase coz. Pe amândouă le-am avut la inima mea”. I-aş zice să ne povestească el, cu gura lui, cum a fost. Că eu nu ştiu, nici acuma, după atâta timp, decât frânturi.

Dar nu e nevoie, că omul are chef de vorbă: “Io, ca să spui drept, p-aia mică am plăcut-o mai întâi şi mai dă toate. Dar, mă-sa n-a vrut să mi-o dea pă ea dă nevastă. P-aia mare, dacă vrei, mi-a zis. Că n-o mărit întâi pe mezină şi rămân cu aia mare, piatră de moară, pe cap. Cine o mai ia, p-ormă? M-am gândit io ce m-am gândit şi-am zis că aşa fac, o iau p-aia mare de nevastă. Şi-am luat-o. Cu nuntă. Am dus-o acasă şi am făcut-o nevasta mea. Tot trăind împreună, am prins drag de ea. Era femeie bună, la locul ei şi nu mai putea de dragul meu. A fost bine o vreme. Apoi, mi-a ieşit iar mezina în cale şi mi-a dat sufletul peste cap. Era brici dă tăioasă în vorbe cu mine, dar era aşa de frumoasă… Şi mie nu mi se ostoise focul de ea. Am fugit amândoi la oraş, unde nu ne ştia nimeni şi nu ne judeca nimeni. Numai că, la un moment dat, ne-am întors. Şi, numai ce am dat nas în nas cu aialaltă, că m-a luat valul iar. Am lăsat-o pe sor-sa şi m-am întors, după multe rugăminţi, la nevastă. A fost bine un timp. Bine rău, ce mai… Da’ pe mine mă chinuia foc mare şi de sora ei. Era mereu în mintea şi în inima mea. Şi, cum viermele ăla din mine mă împingea să fac lucruri necurate, am făcut iar. Am plecat iar de acasă cu aia mică. Şi ne-am scris iar povestea aia de dragoste care trebuia scrisă. Când s-a terminat, când nu mai aveam ce scrie, am vrut să revin la nevastă. Dar ea nu m-a mai vrut. Apoi, ca un făcut, nici mezina n-a mai vrut să ştie de mine. Şi viaţa a mers mai departe. Ele, amândouă, şi-au făcut familii cu alţi bărbaţi, eu am rămas singur. Din când în când, încercam ba la una, ba la aialaltă să ne împăcăm. Dar nu m-a mai vrut niciuna. Cântam când eram tânăr cântecul ăla cu Doamne să nu mă omori, c-am iubit două surori. Şi nu m-a omorât Dumnezeu. Din contră. M-a lăsat mult în viaţă. Le-a luat pă ele, p-amândouă, dămult. Şi pe bărbaţii lor la fel. Copii n-au avut nici ele, n-am avut nici eu. Aşa a fost să fie. Iar eu, pe aici, am rămas să le fac colivi şi pomeni. Pentru ele am făcut acuma, de sâmbăta morţilor, pomană. Pentru ele mă duc la noi în sat, la biserică. Puteam să fac acolo unde stau acuma, dar cum să fac acolo, dacă amândouă au mormintele în partea astalaltă? Şi mă duc să pun şi eu o floare şi să aprinz o lumânare. La amândouă. Că pe-mândouă le-am iubit”.

Abia atunci îi zăresc în mână florile de hârtie cerată, smulse din vreo sorcovă veche. Şi peste farfuria cu colivă, într-un colţ, lumânările galbene, învelite într-un ziar vechi, alături de un chibrit răzleţ. Coliva, clar, e făcută de mâna lui. Nu e ornată, aşa cum fac femeile, nu e farfuria ştearsă pe margine de la zahărul pudră presărat deasupra, nu stă dreaptă, lumânare, aşezată în coş… În fine…

De povestit, mai sunt multe despre nea Gică şi iubirile lui, cele două surori. Bune, de mamă şi de tată. Căci, omul, la un pahar de vin, băut după câteva porţii bune de sarmale, adică, acasă la noi, a tăifăsuit mult. Şi multe. Numai că, ştiu, nici voi nu mai aveţi timp de citit poveşti, nici eu de scris. Iar acum, mă opresc aici. Cert e că, titlul textului de faţă nu poate să fie altul decât ăla deja pus: Doamne, să nu mă omori, c-am iubit două surori!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...

Ultimele articole