Eroii unui decembrie însângerat. Eroii noştri…

În fiecare decembrie, de peste 30 de ani, ne aducem aminte c-a existat decembrie din 1989. Un decembrie blamat. Un decembrie însângerat. Un decembrie în care au murit oameni. Un decembrie de răspântie. Un decembrie pe care nu-l mai dorim reeditat.

Şi, implicit, ne amintim, chiar dacă doar sporadic, de eroii căzuţi atunci la revoluţie. În judeţul Prahova, conform datelor oficiale, au murit 16 oameni. Asta, deşi, pe teritoriul acestuia nu s-a tras. Povestea de mai jos, aflată, ca toate celelalte despre eroi, de la aparţinătorii acestora, face parte din cartea Cer deasupra unor răni deschise, apărută cu vreo 16 ani în urmă.  

Ultimul prânz

Florin Vasile Bucur a plecat de la Breaza, din oraşul său natal, să-şi satisfacă stagiul  militar. Întâi în oraşul Sfântul Gheorghe, apoi la Bucureşti, la o unitate militară de la Otopeni. S-a bucurat atunci, ca şi familia, că venise mai aproape de casă.

Astăzi există regretul: „Ei, dacă ar fi rămas acolo, printre unguri, poate că-l trecea ceasul rău”. Înainte de armată, băiatul lucrase la Prelucrarea Lemnului Câmpina, căci nu reuşise să termine liceul, făcând zece clase şi şcoala profesională. Şi-a lăsat acasă, pe lângă părinţi, doi fraţi şi o soră şi a plecat.

Cu sufletul oarecum strâns s-a dus la oaste, căci sora lui avea o problemă cumplită de sănătate. Se născuse cu inima pe partea dreaptă şi medicii, după intervenţii chirurgicale complicate şi competente, nu îi acordau prea multe şanse de supravieţuire. Părea proscrisă unei sorţi nemiloase. Florin se şi gândea că el va fi mereu sprijinul bietei fete, că va fi lângă ea s-o ajute şi s-o ocrotească. El era sănătos, avea forţă şi vigoare, putea să muncească, putea să facă orice. Într-o zi, dacă părinţii ar fi murit, prin legea nescrisă a firii, el ar fi avut grijă de ea.

Şi fata, sora lui, îl credea. Avea crezământul tainic că, într-adevăr, aşa vor sta lucrurile. Dar a venit Revoluţia. Unitatea lui Florin a fost trimisă la televiziune, unde, se spunea, au venit teroriştii.

Astăzi, mama lui, o femeie însemnată parcă de soartă cu fierul roşu, povesteşte: „A murit chiar pe 22 decembrie, la ora şapte seara. Împuşcat în inimă… În inima lui mare, atât de mare, că se gândea mai degrabă la toţi ceilalţi, decât la el. Avea grijă de toţi, dar de el, nu. Citise undeva nişte vorbe, care zicea că i se potrivesc: am inimă să dau şi la alţii. Atunci, pe 22 decembrie, era la masă cu toţi colegii lui. La masa de prânz… Mâncau, ca la orice cazarmă de dinainte de ’89, fasole şi peşte merlucius. Se ştia în unitate că a izbucnit baiul, dar băieţii erau încrezători că totul va fi bine. Şi-au venit comandanţii şi i-au ridicat de la masă. Şi au plecat să apere televiziunea. Le-a stat dumicatul în gât. Ca atunci când, pe grabă fiind, n-apuci să mesteci şi ţi se duce mâncarea mai greu la stomac.

Şi-or fi făcut, săracii, semnul crucii ori nu, când s-au ridicat de la masă, nu mai ştie nimeni. Poate unii, care n-apucaseră să se sature la cantină, îşi băgaseră prin buzunare vreun coltuc de pâine, trăgând nădejde că o vor mânca mai târziu. Băiatul meu a murit printre cei dintâi. Glonţul i-a găsit inima şi acolo a intrat. Apoi au căzut şi alţii. Iar noi ne uitam la televizor şi auzeam cum se fac apeluri disperate către toată lumea, ca să vină la televiziune, să înlăture teroriştii. Toată seara şi toată noaptea ne-am uitat. În clipele acelea nu ştiam că ne murise Florin. Trăgeam nădejde şi noi, ca toată lumea, că vom scăpa de regimul comunist.

A doua zi, am primit telegramă de înştiinţare despre moartea lui. Era numit erou martir, ni se comunica franc că a murit apărând televiziunea, una dintre cele mai importante instituţii la vremea aceea, de terorişti. Doamne, care terorişti? Că nu a fost prins nici unul, niciodată. Florin a murit. Nu de multă vreme, mi-a murit şi alt băiat. A făcut, bietul de el, ciroză. Mai am un fiu, care pare să fie sănătos, şi fiica despre care v-am spus că s-a născut cu inima pe dreapta. Aceasta a făcut, dacă pot spune aşa, un pariu cu ea însăşi. Şi cu viaţa. I-au spus medicii că are zilele numărate, că nu poate niciodată, cu operaţia ei, să aibă copii. Aşa că a testat lucrul ăsta: a născut un copil. Iar eu, sunt o femeie teribil de îndurerată, căci mi-am dus, împotriva firii, doi fii la groapă. Nu e uşor lucru să vezi că băieţii tăi putrezesc şi tu, ca părinte, trăieşti. E mai mult decât cumplit să constaţi că arunci ţărână peste el şi tu, tu, care i-ai dat viaţă, eşti viu. Plin de durere, de furie, de neînţelegere în faţa vieţii, dar viu. Probabil că toate sunt de la Dumnezeu. Noi nu putem judeca hotărârile Lui”.

Uneori, pe la colţuri, alteori făţiş, vecinii şoptesc că familia Bucur din Breaza ar fi blestemată, altminteri nu se explică de ce a avut atâtea probleme cu copiii. „Cine ştie din ce timpuri, are ceva de plătit”, spun ei. Au uitat, poate, că, pe cei pe care îi iubeşte, Dumnezeu îi pune la încercare.

Forin Vasile Bucur

Mai multe articole...

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Ultimele articole