Nicușor Dan despre Cristian Mungiu – cartea de vizită a României serioase

Cristian Mungiu a câștigat al doilea Palme d’Or la Cannes cu filmul „Fjord”, iar performanța depășește deja zona succesului individual. Nu mai vorbim despre un accident fericit, despre o explozie izolată de talent sau despre o medalie culturală agățată temporar la reverul României. Vorbim despre confirmarea unui autor care a devenit una dintre vocile grele ale cinematografului european contemporan.

Cinemaul care ne scoate din provincialism

Mungiu intră astfel în categoria foarte restrânsă a regizorilor care au câștigat de două ori Palme d’Or, după succesul din 2007 cu „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”.

Nicușor Dan a prins bine esența cinemaului lui Mungiu atunci când a spus că filmele lui merg „pe linia fină dintre două sau mai multe seturi de valori aflate în conflict”.

Este, probabil, una dintre cele mai corecte formulări despre felul în care lucrează acest regizor.

Mungiu nu face filme ca să ofere spectatorului o măciucă morală și o concluzie comodă.

Filmele lui apasă exact acolo unde lumea civilizată începe să se bâlbâie: între lege și viață, între regulă și suferință, între tradiție și modernitate, între binele declarat și răul produs cu proceduri perfecte.

Un regizor care nu livrează confort

„Fjord” pare să continue exact această linie.

Filmul urmărește tensiunile unei familii româno-norvegiene mutate într-un sat din Norvegia, unde apar conflicte între modele culturale, reguli sociale, religie, parenting și intervenția autorităților.

Subiectul este genul de material inflamabil pe care un regizor comod l-ar transforma imediat într-o pledoarie simplistă.

Mungiu, din ce se vede deja din reacțiile internaționale, face altceva: ține conflictul deschis, refuză verdictul facil și obligă spectatorul să stea în disconfortul întrebării.

Aici stă prestigiul lui real.

Nu în faptul că „ne-a făcut cinste”, formulă dragă protocronismului cultural de bufet festiv, ci în faptul că a impus o metodă de a privi lumea.

Mungiu nu flutură România ca pe un steguleț decorativ.

El o folosește ca instrument de citire a tensiunilor europene. Filmele lui pornesc adesea din realități locale, dar ajung repede în zona universalului.

De aceea Cannes îl ia în serios.

De aceea critica îl urmărește.

De aceea numele lui nu mai are nevoie de explicații introductive.

Noul val, cea mai bună diplomație românească

Nicușor Dan are dreptate și când spune că filmul românesc contemporan este o carte de vizită excelentă pentru România.

Noul val, cu Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu și alții, a făcut pentru imaginea acestei țări mai mult decât multe campanii oficiale cu buget, logo și slogan administrativ.

A arătat o Românie lucidă, incomodă, vie, capabilă să se privească fără fard și fără scuze.

Asta ar trebui înțeles la nivel de stat.

Filmul românesc nu trebuie tratat ca o anexă simpatică a patriotismului cultural, scoasă din sertar doar când vine un premiu mare.

Cinematografia este diplomație, industrie, memorie, export simbolic și instrument de prestigiu.

Când un regizor român câștigă Palme d’Or, România nu primește doar aplauze. Primește vizibilitate, credibilitate și o șansă rară de a fi asociată cu inteligența, nu cu eterna improvizație administrativă.

România care poate

Cristian Mungiu reprezintă România care nu cere voie să conteze.

România care muncește în profunzime, intră în competiție cu lumea mare și nu se pierde în complexe provinciale.

România care nu țipă că este valoroasă, ci demonstrează.

De aceea performanța lui contează enorm.

Într-o perioadă în care politica românească produce crize, suspiciuni și zgomot inutil, cinemaul românesc produce prestigiu. Iar contrastul e aproape dureros.

Unde administrația bâjbâie, cultura izbutește.

Unde statul ratează strategii, artiștii construiesc reputație.

Unde politica se împiedică în orgolii, un regizor român urcă din nou pe scena de la Cannes și obligă Europa să asculte.

Mungiu nu este doar un regizor premiat pe merit.

Este dovada că România, când scapă de impostură, poate intra în prima ligă fără să ceară tratament special.

Iar asta, într-o țară prea obișnuită să se scuze, e o lecție mai puternică decât orice discurs oficial.