Pe viaţă, mamă. Povestea unui copil adoptat

Nici n-ai zice, dacă le vezi prima dată pe stradă, că nu sunt mamă şi fiică. Mereu merg de mână, se privesc în ochi, se înţeleg fără cuvinte. Căldura firească a acestei relaţii se degajă şi impresionează plăcut trecătorul.

Şi, totuşi, la o privire atentă, cele două nu seamănă. Nu le curge acelaşi sânge prin vene, nu au vârste apropiate, nu provin din aceleaşi medii, nu le leagă, aparent, nimic. Dar, indubitabil, femeia de 54 de ani care păşeşte lângă fetiţa cu vizibile dizabilități psihice este tot ce aceasta din urmă are mai drag pe lume.





Un asistent maternal şi un copil special, aşa s-ar spune în câteva cuvinte povestea lor. Dar pentru că ea, povestea, este frumoasă, s-o lăsăm să curgă în totalitate.

Dintotdeauna

Adina Niţă – precizăm că nu acesta este numele real al femeii şi, mai jos, când veţi citi despre fetiţă, nici ea nu se numeşte aşa cum scrie în text, dar din motive evidente am ales să le protejăm identitatea – a lucrat mai bine de 30 de ani la Rafinăria „Astra“.

Nici nu-şi imagina vreodată că nu va ieşi la pensie de la această societate. Aici lucrase tot neamul, şi al ei şi al soţului. Parcă le şi curgea tuturor în loc de sânge, pe sub piele, un fluviu de gaz şi de motorină. Mai apoi, copiii, trei băieţi, nu aleseseră, însă, cu toate insistenţele, să se dedice petrolului. Ei s-au dus la facultăţi de informatică sau de limbi străine, spre uimirea, în primul moment, a mamei.

Era un obicei împământenit în familie ca, măcar un membru de-al său să urmeze drumul sinuos al aurului negru. „Mai bine, spune acum Adina, referindu-se la alegerea băieţilor, mai bine că s-au îndreptat spre altceva, că acum eram cu toţii şomeri. Aşa, ei au un viitor în faţă. Dar eu m-am pomenit fără loc de muncă. După 30 de ani de devotament total, am fost aruncată la restructurări. Am început să merg pe la Forţele de Muncă, tot sperând că găsesc ceva. Dar toţi voiau tinere suple, cunoscătoare a două, trei limbi străine, în stare să folosească bine calculatorul, cu timp liber berechet la dispoziţia angajatorului, eventual şi cu carnet de conducere. Eu, ca o femeie trecută de 50 de ani, care nu a făcut nimic altceva decât să măsoare parametri, să ducă probe, să miroasă, aşa cum alţii miros pâinea caldă, a țiței, nu aveam nicio şansă.“

Mai mult decât o şansă

„Nu era nicio perspectivă de a găsi un locşor de muncă. Într-o zi, am auzit la televizor că se caută asistenţi maternali. Am să încerc, mi-am spus, să mă duc să văd despre ce este vorba. Mi s-au prezentat vreo zece copii cu deficienţe psihice. Tabloul era unul deplorabil, înduioşător şi cumplit în acelaşi timp. Nici nu vreau să vorbesc despre ce am văzut acolo. Mi s-a făcut inima fâșii. Printre cei zece era şi Lorena. Părea agitată, dar cuminte şi pierdută, în acelaşi timp. Am simţit că pe ea o vreau, că ea mă aştepta pe mine, că eu pe ea am căutat-o. Deşi întârziată mintal, a perceput şi ea la fel semnalele care veneau dinspre mine. S-a bucurat, a spus tuturor că are o familie, mi-a zis din prima mamă. Poate unora nu le pare mare lucru, dar eu am fost peste măsură de impresionată. Ea era copilul nimănui, nu avea pe nimeni, cea care îi dăduse viaţă o abandonase pentru handicapul ei. Faptul că m-a plăcut şi ea a fost ca o declaraţie de dragoste. Am făcut actele şi am luat-o acasă.“

De-a casei

Cât vorbeşte Adina, Lorena nu se mişcă de lângă noua ei mamă. De fapt, singura pe care o ştie în toată viaţa ei. Are 12 ani, dar spune mereu că vârsta ei este de şase anişori. Poate atunci, după cum spun specialiştii consultaţi de Adina cu privire la fetiţa ei, a suferit un şoc şi mintea ei refuză să meargă mai departe şi să accepte realitatea. E doar o posibilitate.

Femeia nu ştie, nici nu vrea să ştie dacă Lorena s-a născut astfel sau boala a apărut pe parcurs. Cert este că în centrul de primire, de unde a fost luată, fetiţa făcea crize, era violentă, o ştiau de frică toţi. Chiar dacă nu au arătat făţiş, angajatele de-acolo au fost fericite că au scăpat de ea. Acum nici urmă din aceste purtări. Este un copil blând şi iubitor.

Adina vrea să facă om din ea. Şi la Şcoala Ajutătoare nr. 1, unde Lorena este elevă, se speră acelaşi lucru. Între timp, Adina s-a obişnuit cu micuţa, iar aceasta se ţine numai după fustele ei şi, când nu e ea acasă, după soţul ei. Lui îi spune tată, cu toată dragostea cu care un copil poate să rostească acest cuvânt. Fiii soţilor Niţă, când vin acasă, stau şi ei cu Lorena.

Fetiţa s-a lipit şi de ei, simte că e o legătură strânsă şi specială între aceştia şi mama ei. Nici nu ştiu băieţii, după cum povesteşte mama lor că spun ei, cine este mai norocos: Lorena că a căpătat o familie sau ei toţi că au întâlnit-o pe mica nebunatică. „Fetiţa, spun băieţii, are multe de oferit. E în ea dragostea sălbatică a puiului de tigru, căruia îi oferi o bucată de carne şi te ţine minte.“

O inimă cât inelul lui Saturn

Între mama adoptivă şi Lorena e prietenie. E dragoste. E milostivenie. E datorie creştinească. E puţin din fiecare. E poate mai mult decât atât: e o femeie. Și e o fetiţă. Sunt două, dar parcă sunt una. Între ele este, vorba cântecului, dar parafrazat, o inimă mare, cât inelul lui Saturn. Un copil special şi un şomer fără perspective au devenit mamă şi fiică. E poate mâna destinului. Sau poate, şi mai simplu, e viaţa de lângă noi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...