Vila Balbianello, un rai pământean

V-am povestit, deunăzi, (pe scurt, mult prea pe scurt, deși am scris destule pagini) despre Lacul Como din Italia, unde am ajuns în crucea lunii iulie și unde am stat aproape o săptămână. Puțin, mult prea puțin pentru toate frumusețile de acolo.

Probabil că, în vreo două săptămâni, dacă nu se poate mai mult, reușești să cuprinzi – a se citi vizita, afla, desluși, mare parte dintre locuri, dintre povești, dintre peisaje. În ce mă privește, ca să scriu despre toate câte m-au impresionat în vacanța de la Lacul Como ar fi, cred, necesare vreo două luni.

Numai așa, dar nu sunt sigură, aș reuși să scriu despre toate. Dar cum viața are și alte priorități, o iau, nu-i așa, în funcție de numerele de pe tricou. Și, cum mai am restanțe, încerc, din când în când, să le aduc pe ordinea de zi. Azi, pentru că, dacă ajungi la Lacul Como e musai să n-o scapi din vedere, o să vă povestesc despre Vila Balbianello de la Leno, orășel situat pe malul lacului.

Adică, o să vorbim despre eleganță, stil, splendoare, măreție, vis. Deci, să nu pregătiți popcornul, că nu se potrivește cu povestea. Dă mai rău ca nuca-n perete…

Isola Comacina, între mit și realitate

Cu siguranță, dacă raiul, undeva, cândva, există, arată ca la Vila Balbianello. Apă, munte, cer, grădini terasate, o paletă de culori care te lasă fără grai, niște peisaje care te fac să te întrebi dacă ești treaz ori dacă visezi… Tot locul e o poveste. Scrisă cu litere dantelate. În mătase verde. În catifea albastră. În voal turcoaz. E atât de frumos totul, că simți că te iau fiorii pe la casa sufletului. E uimire. E bulversare. E emoție. E desăvârșire. Tot! Tot ce e aici. Măreția naturii s-a încuscrit cu priceperea omului și a ieșit, da, povestea. Și-ncă, Doamne, ce poveste!

Situată pe vârful promontoriului Lavedo, în orășelul Lenno din Tremezzina, vila are vedere la Isola Comacina și la malul vestic al Lacului Como. O să fac, acum, și aici, o paranteză. Isola Comacina este o insuliță care aparține de localitatea Ossuccio, este împădurită și se află aproape de malul vestic al brațului Como, în fața unui golf cunoscut sub numele de Zoca de l’oli , un nume lombard care se referă la producția locală de ulei de măsline. Istoria Insulei Comacina a curs opintit.

Ca a întregului loc, de fapt. În secolul al VI-lea, când lombarzii au venit de dincolo de Alpi, insula era încă o fortăreață romană rămasă sub stăpânire franceză. Majoritatea zonelor din jurul Lacului Como, inclusiv Milano, erau controlate de lombarzi. Franța a rezistat asediului timp de câteva luni, după care s-a predat și a predat învingătorului și locurile. După o serie de evenimente, în 1118, Isola Comacina a trecut de partea Milanului în timpul unui război de zece ani împotriva Como, care a dus, în cele din urmă, la victoria Milanului.

În 1169, sosirea lui Frederic Barbarossa, Sfântul Împărat Roman, a oferit o oportunitate de răzbunare pentru Como. Insula a fost returnată guvernului italian în anul următor și, la rândul său, a fost dată Academiei Brera din Milano, care o deține și astăzi. În 1939, arhitectul Pietro Lingeri a construit pe insulă trei case, dorind să facă din insulă o tabără, o colonie, un loc pentru artiști.

Pe Isola Comacina se află Biserica San Giovanni, o colecție de situri arheologice (în special ruine de biserici) și cele trei case ale artiștilor. Mai e un han, că restaurant e mult spus, construit în 1964, care oferă vizitatorilor relaxare și bucate alese. Pe insulă se poate ajunge doar cu barca.

Am găsit un înscris unde se arată că, în 1175, Vidulfo, episcopul de Como, a blestemat insula cu următoarele cuvinte: „Clopotele nu vor suna niciodată, stâncile nu vor fi puse una peste alta, nimeni nu va face aici lucrarea vameșului, căci va fi pedepsit cu moartea violentă”.

Habar n-am dacă blestemul a avut, în timp, vreo influență. Nici dacă a existat sau e doar un mit de atras turiștii. Cert e că, pe insulă nu sunt oameni, nu sunt, în afară de ce-am zis, case, nu e mai nimic. La fel cum e de adevărat că vorbim despre o insulă unde nu prea s-ar putea, din multe puncte de vedere, locui. Cât e mit, cât e realitate, nu pot să zic. Spun și eu povestea așa cum am aflat-o.

În 1919, insula a fost dată Belgiei, ca omagiu pentru Regele Albert I.

Ilustrate de la vilă

Ei, și după această paranteză, să ne întoarcem, zic, la Villa Balbianello. Se ajunge la ea cu barca, dar și pe jos de la Lenno. Sigur, că săream, la Lenno vii cu ferry, pe care îl iei de la Como sau din altă localitate de pe malul Lacului Como. Că dacă e lac, clar, avem de-a face cu un mijloc de transport pe apă. Se face turul lacului, aud, și cu mașina.

Dar, dacă n-am încercat, spun și eu ce știu. Cum ziceam, de la Lenno o iei cu taxi-barca sau pe jos până la Villa Balbianello. Eu am urcat – și, desigur, am coborât, pe jos. Terenul nu e prea accidentat, drumul pe coasta dealului nu e abrupt și se urcă destul de lejer. Erau și doamne și domnițe care erau încălțate cu pantofi cu toc.

Parol! Și s-au descurcat. Nu știu dacă au făcut scurtă la picioare, dar au urcat, au coborât, erau în regulă. Vreo jumătate de oră faci până la vilă. Și, în timp ce urci, nu poți să-ți iei ochii de la lac, care îți stă în stânga, în timp ce urci. Un peisaj care te lasă fără bătaie de inimă. Serios! Pui mâna la piept, ca să te asiguri că nu umbli brambura prin cine știe ce vise de noapte.

După ce-ai ajuns la vilă, iei un suc sau un gelato, ca să te răcorești, și te pregătești să intri în exercițiul de admirație. Dar nu trec mai departe, deși o să mai vorbesc despre ele și în alt material, fără să precizez că în toate împrejurimile lacului Como și prin extensie, în cam toată Italia, există cișmele. Știți voi, pompele alea, sau nu știu cum să le zic, de la care curge apă.

Desigur, pe la noi, prin țară, nu mai sunt. Dacă nu le-au ciordit țiganii să le ducă la fier vechi, le-au lăsat autoritățile – ai noștri, ca brazii, deh… – de izbeliște. Dă-le dreacu’ dă cișmele, că e apă la hipermarket! Sigur, e o altă discuție aici! Și nu mă bag pe terenul vreunei anchete, că nu e cazul. Acum vorbim despre locuri și destinații de vacanță. Așa… Nu doar că există cișmelele astea la italieni, dar au o apă atât de bună!… Mori bând, serios, ca să parafrazez zicerea cu mori mâncând. Noi am vărsat apa din sticlele de la magazin și le-am umplut cu apă de la toate cișmelele. Dacă am zis-o și pe-asta, să trecem mai departe.

La vilă, începe vizitatul, ca să nu zic chiar căscatul de gură. Deși, pe cuvânt, eu am stat cu gura căscată cele câteva ore cât m-am aflat la vilă. Nu mi-a fost teamă că intră musca, pentru că nici n-am prea văzut muște. De regulă, de ce să zic, pot să leg câteva vorbe fără să mă bâlbâi. Dar despre grădinile terasate, despre culorile fabuloase, despre peisajele de vis de la Villa Balbianello, despre tot ce e aici, recunosc că sunt fără cuvinte. Când a făcut lumea, Dumnezeu, pesemne, a vărsat mult, mult mai mult din cofă prin locurile astea. Sper că pozele vă lămuresc mai bine decât o poate face umilul meu condei.

Întregul complex este format din două clădiri rezidențiale, o biserică și un portic care are vedere la un mic doc. La exterior e, cum am zis, de poveste fabuloasă tot.

În interior, avem alte povești. Pe lângă Muzeul Expedițiilor, există și destule colecții: obiecte de mobilier franțuzesc și englezesc care datează din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, candelabre de cristal, picturi pe sticlă, oglinzi de aur, sculpturi și artefacte etnice, multe dintre ele constituind obiecte de artă veche, luate de pe la licitații celebre, hărți, tipărituri din secolul al XIX-lea, covoare și picturi rare de prin secolul al XVIII-lea. Cu șase băi din marmură și șase apartamente amenajate fiecare în alt stil de reputatul designer de interior Jacques Garcia, Villa Balbiano este una dintre cele mai mari reședințe private de pe malul lacului Como.

Etajul superior al Vilei Balbianello este dedicat lui Guido Monzini, fost proprietar al vilei și lider al primei expediții italiene pe Muntele Everest. Aici sunt foarte multe poze, steaguri și medalii care au aparținut celebrului explorator italian. În vilă se mai află și una dintre cele opt sănii pe care le-a folosit pentru a ajunge la Polul Nord.

Scurt istoric

Dacă am localizat Vila Balbianello și am spus că se găsește într-una dintre localitățile de la Lacul Como, să spunem acum și câte ceva despre istoria ei. Câte ceva doar, pentru că există atât de multe date, că nici până mâine seară nu termin cu amintirea lor. De mă trece Aurică – redactorul șef, v-am mai spus, Dunărea pe la Rast, că n-am scris nimic azi…

Prima dată, numele Balbiano apare într-un document datat 941. Istoricul Paolo Giovio (1483–1552) a scris despre locul în care familia sa poseda case magnifice și terenuri plantate cu duzi și măslini. Vila a fost construită în Ossuccio la cererea cardinalului Tolomeo Gallio.

Dar nu de la zero, ci peste o clădire preexistentă la sfârșitul secolului al XVI-lea, folosind desene de Pellegrino Tibaldi, care a trăit între 1527 – 1596, și comandată de familia Giovio, înainte ca aceasta să cedeze proprietatea cardinalului care în 1586 a obținut titlul de proprietate asupra „Trei Pievi” (Gravedona, Sorico și Dongo) pe malul lacului Como. După mai multe încâlceli, vila a revenit pentru scurt timp în posesia contelui Giambattista Giovio, de la care cardinalul Angelo Maria Durini a cumpărat-o în 1787.

Acesta din urmă a transformat clădirea și locul într-o vilă fabuloasă, unde și-a transferat celebrul cenaclu literar, abandonând vilele Monza Mirabello și Mirabellino din care și-a adus aici bogata bibliotecă și colecțiile de artă. Urmând linia acestor ultime două vile, cardinalul Durini a construit vila Balbianello. Aceasta a fost o perioadă de maximă înflorire și splendoare.

Cardinalul Angelo Maria Durini, patron și colecționar de artă, avea în cercul său prieteni de seamă, unul dintre ei fiind poetul Giuseppe Parini, o figură importantă a neoclasicismului italian. Acesta era unul dintre obișnuiții de la vilă. Durini a achiziționat o serie de proprietăți învecinate, a comandat noi fresce și a ordonat construirea unei biserici mici, a unui turn și a unui far pentru a ghida bărcile (farul s-a prăbușit în secolul al XIX-lea). El a numit noua proprietate Balbianino în onoarea lui Balbiano, deși astăzi este mai cunoscut sub numele de Balbianello.

După mai multe schimbări de proprietari, în 1872 vila a fost achiziționată de un industriaș de textile, Gustave Salomon Gessner, care a extins clădirile, făcând, inclusiv, o filatură.

În secolul al XX-lea proprietatea a fost spartă. Terenul din vest a fost vândut, iar în anii 1930 clădirea care găzduia filatura a fost distrusă. Chiar înainte de Primul Război Mondial, omul de afaceri american Butler Ames a fost fascinat de vilă și de împrejurimile ei. A făcut o ofertă de cumpărare de la familia Arconati Visconti și, inițial, a fost respins.

S-a tot întors cu oferte în numerar din ce în ce mai mari, până când, în 1919 a reușit să obțină proprietatea. Ames a renovat vila și grădina acesteia. În 1974, moștenitorii lui Ames au vândut vila omului de afaceri, totodată explorator și conte, Guido Monzino (liderul primei expediții italiene care a urcat pe Muntele Everest).

Monzino a lăsat exteriorul neschimbat, dar a redecorat complet interiorul vilei, instalând artefacte dobândite în expedițiile sale, precum și piese importante de mobilier antic englezesc, georgian și francez din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, tapiserii Beauvais, boiserie franceze și covoare orientale. După asasinarea lui Aldo Moro în 1978 de către Brigada Roșie, Monzino s-a îngrijorat de siguranța lui și a adăugat un sistem de pasaje ascunse, care leagă părți ale proprietății. Nu se vorbește despre ele, dacă vizitezi vila.

Monzino a murit în 1988. El a lăsat fonduri pentru întreținerea vilei pe care a trecut-o în proprietatea Fondo per l’Ambiente Italiano (FAI). Terenurile sale fac acum parte din Grandi Giardini Italiani.

În 2016, Fondo per l’Ambiente Italiano a demarat un proiect de 413.000 EUR pentru restaurarea și îmbunătățirea debarcaderului vilei, instalarea de noi semnalizări, noi sisteme de securitate, iluminat de urgență și de prevenire a incendiilor. Sistemul de combustibil diesel existent al vilei va fi înlocuit cu un sistem modern de încălzire, noi băi pentru vizitatori și sisteme de drenaj, precum și îmbunătățiri ale librăriei și spațiului de bilete.

În alte documente apare că în 1940 parapetul și poarta de pe malul lacului s-au prăbușit în lac. Că în 1960, vila și-a schimbat din nou proprietarul. Acesta era un inginer german, Hermann Hartlaub. El a fost cel care a inițiat primele lucrări de restaurare. În 1982, vila ajunge la Michele Canepa, un industriaș în afacerea cu mătase. Acesta a înfrumusețat grădinile cu noi specii de copaci și flori, dintre care unele destul de rare.

În 2011, se schimbă iar proprietarul. Și vila a intrat la modernizare. La primul etaj au fost întreprinse lucrări de restaurare pentru refacerea decorațiunilor istorice. O piscină interioară a fost instalată în ceea ce a fost un șopron de grădină, iar altă piscină a fost instalată în exterior. Grădina a fost, de asemenea, restaurată sub supravegherea arhitecților peisagiști.

Deci, pentru că sunt mai multe date, nu le luăm cu titlul de absolut.

Fiul fostului ministru de interne a făcut nuntă la Balbianello

Aici, la Vila Balbianello, dacă vă ține cureaua, puteți să vă organizați nu știu ce eveniment. Nunta, de exemplu. Nu poți să dormi în vilă, că nu e voie, dar nunta, da, poți s-o faci aici. Păi, ce, nu și-a dus Ioan Rus, fostul ministru de Interne, fiul și nora să facă nuntă de nuntă aici, la Villa Balbianello?

Și-a adus… Sigur, ei joacă în altă ligă, a campionilor, de exemplu, nu la matineu, ca noi, muritorii de rând. Că pe junele Alexandru Rus, fiul tatălui lui, îl ține. Că, na, care poți să te mai lauzi că la 24 de ani ai primit cadou un hotel? Că deții o cafenea în buza târgului? Că schimbi mașinile ca pe șosete și că ele n-au, neam, sub 100.000 de euro valoare?

Una, maică, nu toate! De-aia am zis-o pe-aia cu ținutul curelei. Că, nu e chiar floare de nu-mă-uita la butonieră să faci nunta la vila asta. Zic, spus pe șleau, că e foarte scump totul. Nu știu prețuri exacte, că n-am luat notițe pentru vreun eveniment de-ăsta grandios, dar, dacă o simplă înghețată e la toneta de la vilă mai scumpă ca în Como de câteva ori bune, cu nunta cum o fi?

Mă gândesc că trebuie să golești teșchereaua în mod elocvent. Însă, Bianca și Alexandru Rus n-au avut apăsări de-astea, de de-alde noi. Unul e Ioan Rus, socrul și tatăl lor! A fost ministru, e politician, lumea zice că, na, la valoarea lui, curge banul de pe el. Stă, așa, ca omul, și curge banul de prin toate cotloanele și toate buzunarele.

Așa că, la nunta celor doi, făcută anul ăsta, în iunie, au fost din plin toate: lume nu foarte multă, dar, zice-se, bună, îmbrăcată după ultima modă de la Paris sau Milano, mâncăruri delicioase, băuturi fine, muzică regească, artificii din plin… Deh, nuntă cu ștaif, că am zis că ca Rus – cacofonie voită, nu e fitecine… După umilele mele cunoștințe, aici au mai făcut nunta, în noiembrie 2018, niște celebrități de la Bollywood, Ranveer Singh și Deepika Padukone. Or mai fi și alții, nu știu. Vila a mai fost folosită și prin câteva filme, Casino Royale cu James Bond, fiind unul dintre ele. Dacă n-am zis, până acum, cu vorbe, zic acum: la Villa Balbianello e pe lux și pe opulență. N-om face noi evenimente aici, dar, de văzut, și zic zău, trebuie văzută.

Să-l lăsăm pe distinșii domni și pe distinsele doamne, taman numiți, în voia Bunuțului și-a proniei. Om mai vorbi noi și despre chestiile astea. Mai zic atât: Villa Balbianello este cea mai vizitată dintre cele 52 de proprietăți FAI.

Hai că ne-om mai întinde și la alte povești. Altă dată, în altă zi. Acuma e musai să închei. Vă trimit salutări de la… nu, nu de la Vila Balbianello, că nu mai sunt pe acolo… Aș vrea eu.

Mai multe articole...

Cele mai citite articole