Curățenia generală – testul de maturitate pentru Statul Român

Scriem de foarte multă vreme despre acest subiect: esența Sistemului. L-am tot căutat, l-am observat în acțiune, am râs, am plâns. Fiindcă pare acolo dintotdeauna. Sunt cauze obiective care ne-au adus aici. Le-am expus. Și am râs, am plâns. Azi, pare că se înfiripă un zefir care va aduce un aer proaspăt în administrație.

Epurarea sinecurilor nu e doar o măsură administrativă, ci o bătălie pentru însăși esența statului.

I. Nu e o campanie. E o reconstrucție

Într-o țară în care „pilele” au devenit monedă de schimb instituțională, ideea că statul își face curățenie singur pare mai degrabă o utopie. Dar Guvernul Bolojan nu vrea să opereze doar pe imagine. Ci direct în nervii sistemului. A cerut publicarea tuturor contractelor din instituțiile publice, fără excepție.

A dispus o verificare amănunțită a detașărilor din Ministerul Afacerilor Externe, cu accent pe posturile obținute discreționar. Și, poate cel mai important, a lăsat să se înțeleagă clar: nu vor fi doar dezvăluiri. Vor fi sancțiuni. Administrative și, acolo unde legea o cere, penale.

Aceste gesturi nu sunt nici simbolice, nici episodice. Sunt începutul unei răzmerițe administrative împotriva sistemului clientelar, acea caracatiță de rude, fini, amante, nepoți, șoferi deveniți atașați culturali sau directori de direcție a direcției în ministere. România nu e în criză de competență – e în criză de acces.

II. Presa, într-un (rar) moment de luciditate

Poate pentru prima oară în mulți ani, o parte semnificativă a presei românești pare dispusă să meargă până la capăt. Să dea nume, să publice contracte, să expună salarii absurde pentru servicii irelevante. Nu mai e doar un val de știri fără consecințe. Nu mai e doar „ziua și scandalul”. Este o direcție editorială.

S-a scris deja despre:

• fiica deputatului PSD Radu Cristescu, aterizată, în mod dubios, dintr-o poziție de semnificație administrativă ridicolă, într-o poziție diplomatică la Consulatul României în SUA;
• Hrebenciuc, Ponta și Mihai Daraban, toți trimiși recent în misiune de reprezentare economică la Osaka, într-un context în care nici unul dintre ei nu mai are vreo legătură cu structurile oficiale ale statului. O excursie de lux pe bani publici? Sau doar „coincidențe bine aranjate”?

Presiunea e în creștere. Iar redacțiile care până mai ieri doar mormăiau despre corupție, azi iau la puricat direcțiile de sport școlar, institutele culturale, atașații pe lângă ambasade și toate sinecurile acoperite cu sigla statului.

III. România 2.0 – statul lucid

Aici nu e vorba doar despre cine pleacă sau cine ajunge într-un fotoliu. E vorba despre un tip de mentalitate colectivă în care nu mai accepți ca un „băiat deștept” să ajungă consilier la Bruxelles doar pentru că taică-su a cotizat ani de zile la partid.

Este vorba despre o țară care înțelege că funcția publică nu e o răsplată pentru obediență, ci o responsabilitate pentru comunitate.
Este vorba despre un stat care, în loc să mențină populația într-o stare de tensiune permanentă, prin incompetenta cronologie a sinecurilor, începe să inspire încredere. Nu prin declarații, ci prin eliminarea mucegaiului instituțional.

IV. Pericolele unei curățenii autentice

Orice curățenie profundă deranjează. Nu doar pe cei care au de pierdut direct, ci și pe cei care sperau că totul va trece cu un hei-rup mediatic și atât.

Sistemul se apără. Are anticorpi.

Unii angajați „strategici” încep deja să invoce clauze contractuale, boli subite sau concedii „programate din timp”. Alții trimit semnale către partide, sindicate sau ambasade. Există și varianta clasică: își pun avocați, dau în judecată instituția și cer despăgubiri. Tot din bani publici.

Pe partea politică, vocea PSD-ului și a altor vechi maeștri ai combinațiilor e deja ușor tremurată. Se invocă „procedura”, „drepturile salariale”, „continuitatea administrativă”. Subtextul e simplu: nu ne atingeți pe toți, că vă ardem!

Se va spune că Bolojan e prea dur. Că are apucături dictatoriale. Că e „obligat să consulte”, să dezbată, să „negocieze” cu sistemul.

Dar de ce să negociezi cu hoțul prins cu mâna în borcan?

România n-are nevoie de compromisuri elegante în acest moment. Are nevoie de igienă radicală. Altminteri, totul va deveni o altă „tentativă de reformă” eșuată în bla bla bla și bălării.

V. Miza reală: cine câștigă și cine moare politic

Nu e vorba doar despre contracte și posturi. Nu e nici măcar doar despre bani – deși sunt zeci de milioane risipite anual pe salarii fără acoperire în muncă.

Este despre credibilitate.

Dacă acest proces reușește, România va începe să inspire încredere acolo unde contează:

• în rândul cetățenilor ei, care sunt sătui să audă mereu că „nu se poate, nu te bați cu Sistemul”;
• în fața investitorilor, care caută predictibilitate, nu baroni locali și directoare de cabinet;
• în ochii partenerilor internaționali, care înțeleg foarte bine diferența între „stat funcțional” și „yakuza cu steag”.

Dar dacă procesul e blocat – dacă, de pildă, unul ca Hrebenciuc rămâne eminență cenușie, dacă „fetele de partid” se reangajează la direcții de protocol, dacă „consultantul de protocol” ia din nou 4.000 de euro pentru un PowerPoint – atunci înseamnă că statul român a pierdut. Din nou.

VI. Războiul etern cu rețeaua favorurilor

Aici nu e vorba doar de curățenie – ci de demantelarea unei religii administrative. Favorul a fost timp de 30 de ani un sacrament în România. Un ritual care asigură ascensiunea, protecția, imunitatea.

Ești fiu de deputat? Se rezolvă.
Ai fost șoferul unui ministru? Ești „de încredere”.
Ai turnat la partidul ”bun” în 2020? Avem un locșor călduț la o Autoritate Națională.
Ești amanta lui X? Te ducem la Paris, pe un post de „secretar III” la ambasadă, să faci PR cultural.

Această rețea nu e doar vastă. E vie. E un organism înfricoșător de adaptabil, care se mută, se ascunde, se reorganizează. Nu pleacă ușor. Nu se sperie de anchete. Așteaptă să treacă furtuna.

Dar poate că de data asta… nu mai trece.

VII. Ce are de făcut Guvernul? Detectivism, nu doar decapitări

Problema nu e doar la vârf, ci în mii de „mărunte” posturi unde se prăjește banul public fără noimă:

• consilieri personali care nu apar la muncă niciodată;
• „specialiști” în dezvoltare durabilă angajați cu CV-uri de o pagină;
• țuțupine botoxate în posturi de reperezentare externă…
• directori de comunicare în instituții fără comunicare;
• „atașați comerciali” care nu știu engleză dar reprezintă România la Tokyo.

Guvernul trebuie să facă detectivism micro-administrativ. Nu doar să taie capete, ci să înțeleagă cum a ajuns, de exemplu, un văr de senator să fie angajat la Agenția Națională pentru Biomasă, deși e mecanic de lift. Trebuie să spargă rețelele interne de protecție și să publice tot: nume, salarii, atribuții. Asta va declanșa rușinea publică – cel mai eficient detergent administrativ.

VIII. Ultima șansă: România lucidă sau România feudală?

Suntem la o bifurcație istorică.
– Ori mergem pe drumul greu, al transparenței și profesionalizării;
– Ori ne întoarcem, iarăși, în șanțul vechi al băieților descurcăreți, al fetelor promovate pentru zâmbet, al diplomației de cumetrie și al consultanței plătite cu zeci de mii de euro pentru „strategie de imagine”.

Acum sau niciodată.

România poate deveni statul care-și respectă cetățenii și care nu mai permite ca banul public să fie banul luat de la fraieri. Poate deveni, în sfârșit, țara în care tinerii buni nu mai pleacă, pentru că locul lor nu mai e ocupat de nepoții unei verișoare cu carnet de partid.

Dar pentru asta, trebuie să continuăm.

A început, un pic. S-a stârnit briza schimbării. De asta am votat așa. Vrem această schimbare. Până când fiecare funcție va deveni reală, fiecare om plătit va munci onest și fiecare impostor va fi trimis acasă – fără pensie specială, fără titlu onorific, fără medalie.

România nu se va reforma din politețe. Se va reforma cu dinții strânși, cu nervi întinși și cu ochelarii de cal ai dreptății. Va fi murdar, greu și plin de hohote isterice ale celor dați jos din jilțuri. Dar dacă nu curățăm azi, mâine vom vorbi iar despre demnitate cu mâna întinsă și despre stat cu pixul în buzunarul cui trebuie.

Acum e momentul. Și nu e vorba numai de ordine – ci de onoare.

De ce e posibil acum. Și de ce trebuie făcut acum.

Fiindcă, dincolo de lozinci și tabere ideologice, românii – toți – au votat, într-un fel sau altul, pentru curățenie generală. Chiar și cei care au pus ștampila pe o variantă suveranistă, cu mânie în glas și ”tradiții” în brațe, au făcut-o din același motiv: nu mai suportă sistemul ăsta de borfași cu legitimație. Au votat, fără să știe unii dintre ei, pentru același lucru: ca nimeni să nu mai ajungă director fiindcă „a fost coleg de liceu cu fratele secretarei de la cabinetul unui deputat PSD din Neamț”.

E posibil acum pentru că nu mai avem altă cale. Nu mai avem buget de pomeni, nu mai avem rezerve pentru șmecherii, nu mai avem răbdare să cărăm în spate armatele de lichele care trăiesc în sistem doar ca să-și aranjeze cumnatul, secretara și vărul de la Pitești.

E posibil acum fiindcă România a ajuns în punctul acela de ruptură în care ori devine o țară a celor care muncesc și merită, ori se prăbușește definitiv în mocirla ipocriziei. Iar dacă pică iar, nu o mai ridică nimeni. Nici reformatorii, nici popii, nici Bruxelles-ul, nici măcar un nou Mesia cu CV la Harvard.

Aici e miza finală

Și da, aici e miza: putem să ne ridicăm la nivelul aspirațiilor noastre – poate cele mai sincere din ultimii 30 de ani – sau putem să ne întoarcem, cu toții, sub copitele unei prostimi fericite că a primit 2 kile de ulei pentru un vot. Un popor care vinde speranța pe bonuri de masă e un popor mort. Dar un popor care alege, într-un moment de luciditate rară, să-și asume propria curățenie – acela devine stat. Stat adevărat. Stat viu. Stat conștient.

Fie ca această curățenie să nu aibă sfârșit

Poate că pentru prima dată în istoria post-decembristă, România are o șansă reală să își spele rușinea. Să scuture din oasele ei slăbite boala cronică a pilelor, a cumetriilor și a funcțiilor date „pe încredere de partid”. Poate că pentru prima dată, chiar și presa a înțeles că nu mai e timp de cochetărie editorială – că trebuie să sape, să scuipe, să dea în vileag.

Guvernul actual, cu toată austeritatea sa de gherilă administrativă, pare să fi înțeles un lucru simplu, dar esențial:

Nu poți clădi pe gunoi.

Și nu poți cere poporului să strângă cureaua, cât timp fiica vreunui baron șade pe salariu de consulat cu zero merite. Cât timp băieții vechiului sistem semnează contracte în trei exemplare – pentru fiecare buzunar câte unul.

Nu e o curățenie comodă. Va fi o muncă de spălător public: cu jet de presiune, cu mâinile goale, cu înjurături, cu amenințări, cu hârtii murdare care vor exploda pe birouri. Dar e singura muncă ce mai poate da sens acestui stat: o cruciadă anti-sinecuri care să fie dusă până la capăt, fără milă.

Fiindcă dacă nu o facem acum – nu o vom mai face niciodată. Și atunci să nu ne mai mirăm de ce nu rămâne nimic în picioare: nici școala, nici spitalul, nici moneda, nici speranța.

România 2025 poate deveni laboratorul unei renașteri administrative – sau tomberonul unui nou eșec istoric.

Depinde de noi. Depinde de ei. Depinde de cât de adânc vrem să scobim. Și de cât suntem dispuși să ardem.

Fie ca această curățenie să nu aibă sfârșit.