Pensiile magistraților: Parlamentul respinge legea, CCR blochează procedura, iar Bolojan promite încă o asumare

Scandal mare în Parlament. Cine mai conduce, de fapt, statul român? În România, puține lucruri sunt sigure: taxele cresc, drumurile se strică, iar pensiile speciale rămân suspendate undeva între lege, binecuvântare constituțională și nervii publicului.

Miercuri, Parlamentul a reușit încă o performanță: a respins un proiect de lege pe care nu avea, în mod normal, voie să-l respingă. La propriu.
Ca într-un banc prost, CCR a zis una, Parlamentul a înțeles alta, AUR s-a trezit apărător al procedurilor, iar Bolojan își ascuțea deja pixul pentru o nouă angajare de răspundere.

E momentul în care, dacă nu ar fi real, ai zice că e o mostră jalnică de teatru absurd în care toată lumea improvizează.

1. Ce s-a întâmplat, de fapt: Parlamentul a respins o lege… pe care CCR ceruse doar să o „înceteze”

Plenul a votat „respinge”, deși Curtea Constituțională nu ceruse asta.
CCR stabilise că proiectul asumat de Guvern este neconstituțional din motive de procedură, iar Parlamentul trebuia doar:

• fie să decidă „încetarea procesului legislativ”;
• fie să mențină sau să retragă încrederea acordată Guvernului.

Nicăieri nu scria „luați-l și respingeți-l prin vot ca pe o lege normală”.
Dar într-o Românie care nu și-a revenit niciodată din șocul OUG 13, toată lumea trăiește cu impresia că poate face orice, oricând, dacă are majoritate în sală și curajul să apese pe buton.

2. AUR apără litera procedurii: un paradox aproape comic

Laurențiu Plăeșu, senator AUR, a ținut discursul pe care, în mod normal, îl aștepți de la vreun profesor de drept constituțional:

• Parlamentul nu poate adopta sau respinge proiectul, că nu e lege „în procedură normală”;
• singura opțiune este hotărârea de încetare;
• decizia CCR spune clar ce trebuie făcut.

Și, culmea, avea dreptate.

Faptul că un partid antisistem e singurul care citește legislația la virgulă, în timp ce partidele mainstream improvizează în plen, spune totul despre haosul instituțional în care ne afundăm.

3. Unde sunt specialiștii juridici ai Parlamentului? Rătăciți în eterna pauză de masă

Cinci sute de consilieri, departamente întregi de legislație, comisii juridice pe bandă rulantă.
Cu toate acestea, niciunul nu a avut inspirația să spună:

„Stai puțin, nu putem pune la vot respingerea. N-avem voie.”

Este încă o dovadă a felului în care lucrează instituțiile românești: după ureche, cu interpretări personale, cu convingerea că „merge și așa”.
Dacă nu s-ar fi văzut live pe camere, ai fi zis că e un zvon.

4. Bolojan, calm: trimitem alt proiect. Tot prin angajarea răspunderii

Premierul a făcut deja anunțul: un nou proiect privind pensiile magistraților a fost trimis la avizare.
Iar dacă vine avizul, în 48 de ore îl asumă iar.

Ce avem aici?
O țară în care:

1. Guvernul își asumă o lege,
2. CCR o dă jos,
3. Parlamentul o respinge ilegal,
4. Guvernul o asumă iar,
5. CCR probabil se va pronunța din nou,
6. opinia publică îmbătrânește în așteptarea unei reforme reale.

Reforma pensiilor magistraților în România seamănă tot mai mult cu un ritual păgân: se dansează în jurul ei, se invocă spiritele, dar nimic nu se schimbă.

5. Miza reală: credibilitatea Guvernului în fața Europei

Aici e bomboana pe colivă.
De pensiile magistraților atârnă un jalon uriaș din PNRR – bani mulți, presiune europeană, austeritate orchestrată matematic.

Europa se uită la noi și vede:

• un Guvern care își asumă legi ca să mai bifeze ceva,
• un Parlament care face act de rebeliune procedurată,
• o CCR care intră în joc ca arbitru supărat pe toată lumea.

Țările serioase își trec reformele prin dialog, comisii, dezbateri.
România le trece prin referendumuri interne, orgolii și replici de plen.

6. De ce scandalul e grav: nu e doar despre pensii, e despre arhitectura statului

Pensiile magistraților sunt doar vârful vizibil.
Sub ele se ascunde ruptura reală: instituțiile nu mai funcționează în logica unui stat de drept coerent, ci în logica neproductivă de „care pe care”.

• Parlament vs. Guvern
• Guvern vs. CCR
• CCR vs. logica procedurală
• partide vs. opinia publică
• toată lumea vs. reforma reală

Asta e problema. Nu pensia.
Pensiile sunt doar scânteia; criza e în sistemul nervos al statului.

7. Ce urmează: un nou proiect, un nou conflict și aceeași poveste

Bolojan va declanșa din nou angajarea răspunderii.
CCR va analiza din nou.
Magistrații vor apăra din nou statutul special.
Europa va aștepta din nou.
Populația va bombăni din nou.

Nu e previziune, e ciclul natural.

Reforma reală a pensiilor speciale rămâne SF-ul administrației românești.
De 20 de ani, nimeni n-a avut curajul să o facă pe bune.
De fiecare dată când pare că se întâmplă, ceva sau cineva o blochează: fie o procedură, fie o interpretare, fie un „special”.

8. România, statul în care nimeni nu răspunde pentru nimic

Scandalul de miercuri nu e doar despre un vot greșit.
E încă o piesă din puzzle:

• nimeni nu răspunde pentru erori legislative,
• nimeni nu răspunde pentru întârzieri,
• nimeni nu răspunde pentru încălcarea procedurilor,
• nimeni nu răspunde pentru faptul că 20 de ani pensiile speciale au crescut până la absurd.

În România, responsabilitatea e un concept filosofic, nu administrativ.
Toată lumea discută despre ea, nimeni nu o aplică.

Statul român s-a împotmolit în propriile pârghii. Iar reforma pensiilor magistraților e doar scena pe care se joacă acest spectacol

Parlamentul respinge ce nu poate respinge, CCR sancționează ce nu poate fi sancționat elegant, Guvernul asumă ce nu poate trece decât cu scandal, iar Europa privește totul ca pe o reprezentație de teatru experimental.

România nu are nevoie doar de o lege nouă a pensiilor magistraților.
Are nevoie de o reparație profundă a instituțiilor, a procedurilor, a responsabilității publice.

Până atunci, vom trăi același episod în buclă:
lupta pentru pensii speciale – un serial mai lung și mai imprevizibil decât orice telenovelă sud-americană.

Când statul însuși e blocat procedural, nicio reformă reală nu are loc.
Iar pensiile magistraților rămân simbolul perfect al unei țări care își tot promite ceva, dar nu reușește niciodată să livreze.