Roșia Montană: statul român strânge, în sfârșit, șurubul – ANAF execută silit Gabriel Resources Ltd

Există momente rare în care statul român pare că nu mai joacă defensiv, nu mai bâjbâie procedural și nu mai cere voie nimănui ca să-și apere interesul. Un asemenea moment tocmai s-a produs, discret, fără fanfară și fără discursuri patriotarde: ANAF a început executarea silită a acțiunilor deținute de Gabriel Resources Limited la Roșia Montană Gold Corporation.

Pe românește, fără floricele: compania care ani la rând a tratat România ca pe o colonie cu avocați scumpi a fost pusă cu spatele la zid. Nu simbolic. Juridic, fiscal, executoriu.

Suma nu e mică – aproape 47 de milioane de lei – dar nici asta nu e esența. Esența e alta: statul român nu mai negociază cu pălăria în mână, ci aplică legea exact așa cum ar fi trebuit s-o facă de la bun început.

De la „stat slab” la stat care execută

Timp de peste două decenii, povestea Roșiei Montane a fost un manual viu despre ce înseamnă un stat ezitant, fracturat, ușor de intimidat. Contracte opace, presiuni externe, lobby agresiv, promisiuni de locuri de muncă și amenințări cu tribunale internaționale. O lecție continuă despre cum se poate stoarce un stat care nu știe să spună „nu”.

20:20, 23.11.2025 • Apărare

Dronele Watchkeeper vin, în sfârșit: România trece de la powerpoint la UAV-uri reale

Finalul acestui capitol îl știm: România a câștigat procesul internațional, nu plătește despăgubiri de miliarde, ba dimpotrivă – are de recuperat cheltuieli serioase de judecată. Verdictul de la Washington a fost o gură de aer nu doar juridic, ci și simbolic: pentru prima dată, un mare litigiu de acest tip s-a închis în favoarea statului român.

Ce vedem acum, prin mișcarea ANAF, este continuarea firească a acelui verdict. Nu declarații. Nu conferințe. Executare silită.

Acțiunile RMGC, monedă de schimb

Decizia este limpede: dacă Gabriel Resources nu achită suma datorată, acțiunile sale la Roșia Montană Gold Corporation pot fi trecute în patrimoniul statului român. Adică exact acea entitate care a fost construită ani la rând ca vehicul pentru exploatarea aurului ajunge, potențial, sub controlul statului.

E un gest cu încărcătură aproape ironică: ceea ce trebuia să fie instrumentul prin care România era împinsă într-o exploatare controversată devine acum garanție pentru recuperarea banilor statului.

Mai mult, ANAF anunță că va avea un „rol activ” în menținerea valorii acțiunilor și în conservarea patrimoniului RMGC. Tradus: nu se mai mută nimic pe sub masă, nu se mai golesc conturi, nu se mai pasează active între firme-satelit fără ca statul să se uite atent.

E o schimbare de atitudine rară și, tocmai de aceea, importantă.

Nu e răzbunare. E normalitate.

Să fim foarte clari: ceea ce se întâmplă acum nu e o vendetă, nu e o reglare de conturi politică și nici vreo bravură naționalistă. Este exact ce se întâmplă într-un stat funcțional: cine pierde un proces plătește, iar dacă nu plătește, se execută.

Ani de zile ni s-a spus că România trebuie să fie „previzibilă” pentru investitori. Corect. Dar previzibilitatea nu înseamnă impunitate. Nu înseamnă că pierzi procese și pleci fluierând. Nu înseamnă că transformi arbitrajul internațional într-o armă de șantaj permanent.

Prin această mișcare, statul român transmite un mesaj simplu și sănătos: legea se aplică și corporațiilor mari, nu doar contribuabililor mici, nu doar firmelor românești fără avocați de top.

De ce contează, dincolo de Roșia Montană

Miza depășește cu mult cele 47 de milioane de lei. Miza e modelul de relație dintre stat și marile interese economice. Dacă acest precedent se consolidează, România încetează să mai fie acel teritoriu unde pierzi un proces, dar câștigi prin tergiversare, presiune și uzură.

Pentru prima dată după mult timp, statul nu doar că a câștigat un arbitraj internațional, dar își și recuperează efectiv banii, fără să se împotmolească în propriile frici instituționale.

Și mai e ceva: pentru societatea românească, Roșia Montană nu e doar o mină. E un simbol. Al rezistenței civice, al luptei pentru patrimoniu, al ideii că nu totul e de vânzare. Faptul că, la finalul acestui drum lung, statul își recuperează banii și pune mâna pe acțiuni spune ceva despre maturizarea instituțională, chiar dacă târzie.

O victorie tăcută, dar necesară

Nu vedem politicieni făcând poze. Nu vedem discursuri inflamate. Nu vedem aplauze. Și e bine așa. Unele victorii trebuie să fie tăcute, tehnice, aproape plictisitoare. Exact asta le face solide.

Rămâne de văzut dacă statul român va avea consecvența să ducă lucrurile până la capăt și să nu transforme această executare într-un nou episod de amânări sterile. Dar, pentru prima dată după mult timp, direcția e corectă.

La Roșia Montană, aurul a rămas în munte.
Acum, măcar o parte din demnitatea statului pare să se fi întors în instituții.

Și, pentru România anului 2026, asta nu e deloc puțin.