CSM a încheiat deja ”referendumul intern”: toată lumea-i fericită și cu lacrimi pe obraz!

Cam asta a înțeles CSM prin ”referendum intern”. Avem aici un moment ”de geniu” în care una dintre cele mai importante instituții ale statului se uită în oglindă și, în loc să vadă realitatea, își aplică singură un filtru de Instagram. Chestionarul CSM propus online judecătorilor este un astfel de moment: un exercițiu de autoconfirmare colectivă, prezentat public drept radiografie sinceră, dar care seamănă mai degrabă cu un referendum intern despre propria infailibilitate.

Să recapitulăm datele-cheie, fiindcă ele sunt importante nu prin ce spun, ci prin ce evită:

• peste 98% dintre judecători spun că au resimțit o „campanie publică împotriva justiției”;
• 67% sunt de acord cu pozițiile publice ale CSM, 25% sunt „neutri”;
• 192 de judecători au fost schimbați din completuri;
• 31 fără acordul lor;
• un singur judecător – unul! – consideră că schimbarea a avut ca scop intervenirea prescripției.

Concluzia CSM: nu există problemă sistemică. Totul e punctual. Izolat. Aproape accidental.

Aici începe problema.

„Campanie împotriva justiției” sau reacție la eșecuri?

Când 98% dintre judecători spun că există o campanie publică împotriva justiției, nu e neapărat un semn că societatea e ostilă, ci că justiția nu mai suportă oglinda.

Ce numesc judecătorii „campanie”?
Investigații jurnalistice?
Proteste civice?
Întrebări legitime despre prescripții, dosare îngropate, achitări suspecte, rotații de complete?

Pentru o instituție care administrează libertatea oamenilor și miliarde de euro în prejudicii, reacția reflexă pare să fie: nu noi greșim, publicul ne atacă.

E o inversare periculoasă a raportului dintre putere și responsabilitate. Într-o democrație, justiția nu e victimă a opiniei publice, ci obiectul unui control critic permanent. Nu pentru a fi intimidată, ci pentru a fi corectată atunci când deraiază.

Chestionar intern sau terapie de grup?

Chestionarul CSM ridică o întrebare fundamentală: ce anume a vrut să afle Consiliul Superior al Magistraturii?

Pentru că, sincer, rezultatele par scrise dinainte:

• marea majoritate e de acord cu CSM;
• dezacordul e „foarte redus”;
• problemele sunt „izolate”;
• nimic nu e sistemic.

Este aproape irelevant că 56% dintre judecători au răspuns – participarea e decentă. Problema nu e procentul, ci structura întrebărilor și contextul emoțional în care au fost puse.

După un documentar care a zguduit sistemul, după proteste, după reacții dure din societate, CSM vine și întreabă corpul judecătoresc: simțiți că sunteți atacați? Evident că răspunsul va fi „da”. Este un mecanism de apărare colectiv.

Dar asta nu e analiză. E solidaritate de breaslă, prezentată ca diagnostic.

„Un singur judecător” – cifra care ar trebui să sperie

Aici ajungem la cea mai problematică parte.

Doar un singur judecător spune că a fost schimbat din complet pentru a interveni prescripția.

Într-un sistem despre care:

• presa a documentat cazuri concrete,
• magistrați au trimis emailuri președintelui,
• protestele au invocat exact acest mecanism,

faptul că rezultatul oficial este „un singur caz” nu liniștește. Alarmează.

Există doar două explicații posibile, ambele grave:

1. fie fenomenul e mult mai subtil și nu e recunoscut ca atare din interior;
2. fie există o reticență masivă de a spune lucrurilor pe nume, chiar și într-un chestionar anonim (să nu uităm: aproape jumătate au răspuns anonim).

În ambele cazuri, concluzia CSM că problema „nu e sistemică” e cel puțin pripită.

Autoprotecție instituțională, nu reformă

CSM pare să fi ratat complet momentul. În loc să folosească chestionarul ca punct de plecare pentru o curățenie reală, îl transformă într-un document de autoapărare:

• nu noi, ci opinia publică e agresivă;
• nu sistemul, ci cazurile izolate;
• nu e nevoie de schimbări structurale, ci de „înțelegere”.

E o logică periculoasă, fiindcă exact această închidere în carapace a alimentat, de-a lungul anilor, neîncrederea în justiție.

Nu poți cere respect public refuzând să vezi problemele evidente.

Ce lipsește din acest tablou

Din chestionar lipsesc exact întrebările incomode:

• de ce există atât de multe dosare prescrise?
• cum se explică rotațiile repetate de complete în cauze sensibile?
• de ce sunt sancționați judecători care vorbesc?
• de ce Inspecția Judiciară e percepută mai degrabă ca instrument de disciplinare decât de curățare?

Fără aceste întrebări, chestionarul e un exercițiu de cosmetizare, nu de adevăr.

Miza reală: 2026 și răbdarea publică

CSM ar trebui să înțeleagă un lucru simplu: răbdarea publică s-a terminat. După ani de tăcere, de explicații tehnice și de verdicturi care nu mai conving pe nimeni, societatea nu mai acceptă „nu e o problemă sistemică” ca răspuns universal.

Dacă acest chestionar va fi vândut ca un fel de „referendum intern” care legitimează status quo-ul, efectul va fi invers: va adânci ruptura dintre justiție și societate.

Justiția nu are nevoie să fie iubită. Are nevoie să fie credibilă.

Iar credibilitatea nu se obține prin procente liniștitoare, ci prin asumare, corectare și transparență.

Altfel, 2026 va fi anul în care nu doar politicienii, ci și justiția însăși vor descoperi că nimeni nu mai crede în statistici care contrazic realitatea.