FrikiPedia prezintă: România nu e stricată. E doar într-un episod lung de Fringe

O știți bine, există seriale care îmbătrânesc prost și seriale care, revăzute după ani, devin inexplicabil mai actuale. Fringe face parte fără dubii din a doua categorie. Îl revedem acum, cu o plăcere aproape vinovată, și ne mirăm că ne prinde la fel de tare ca atunci. Poate chiar mai tare.

Nu pentru efecte, nu pentru pseudo-știință, nu pentru conspirațiile savuroase cu universuri paralele și oameni care trec prin pereți. Ci pentru senzația stranie că povestea nu mai e doar science-fiction. Că lumea aceea instabilă, plină de experimente scăpate de sub control, instituții care știu tot dar nu repară nimic și realități care se suprapun prost… seamănă teribil de mult cu viața noastră de zi cu zi.

La fiecare episod, ai impresia că lipsește doar un detaliu minor: să se vorbească românește.

În rest, decorul e cunoscut. Sistemele funcționează, dar nu pentru tine. Timpul curge, dar nu înainte. Adevărul există, dar e mereu „în curs de analiză”.

Și-atunci apare revelația FrikiPedia, formulată cu toată seriozitatea necesară unei teorii absurde bine articulate:
România nu e stricată. România e într-un episod foarte lung de Fringe.

De aici încolo, totul începe să se lege suspect de bine.

Ne bântuie și pe noi acea întrebare pe care românul lucid și-o pune tot mai des, de regulă între două facturi și un breaking news despre „reorganizare”: ce naiba se întâmplă cu țara asta?
De ce nimic nu funcționează normal, dar totul funcționează suficient cât să nu se prăbușească definitiv?
De ce avem legi care se aplică selectiv, reforme care dispar misterios, instituții care par populate de holograme și o economie care merge înainte din inerție, ca o Dacie în trei cilindri și două promisiuni?

Răspunsul clasic — corupție, prostie, hoție, incompetență — e corect, dar insuficient. E explicația de suprafață.

Adevărul profund, cel pe care FrikiPedia îl scoate azi din laboratorul cu pereți căptușiți, este mult mai elegant și infinit mai neliniștitor:

România este rezultatul coliziunii mai multor fenomene de tip Fringe.
Nu trăim într-o țară disfuncțională. Trăim într-un experiment.

Hai să-l disecăm, cu bisturiul „științei speculative aplicate la Balcani”.

Universuri paralele: România care trebuia să fie vs. România care e

Primul și cel mai important fenomen explicativ: parallel universes.

Există, fără nicio îndoială, o Românie alternativă:

• cu administrație digitalizată real,
• cu spitale funcționale,
• cu șosele terminate la capăt,
• cu miniștri care demisionează când greșesc,
• cu justiție previzibilă.

Acea Românie există.
Doar că nu e asta.

România noastră a făcut, undeva prin anii ’90, o fisură de univers. Cele două realități s-au despărțit discret:

• într-una au câștigat competența, meritul și bunul-simț;
• în cealaltă, pe care o locuim noi, au câștigat „descurcăreala”, „merge și-așa” și „las’ că vedem”.

De aici senzația permanentă că:

• „era să fim bine, dar…”
• „mai aveam puțin și…”
• „se putea, dar n-a fost să fie”.

Nu e ratat. E doar universul greșit.

Chaos structure: reforma românească explicată științific

România este campioană mondială la chaos structure: sisteme care par haotice, dar au o ordine internă perfectă… doar că e o ordine proastă.

De exemplu:

• legi contradictorii, dar perfect sincronizate pentru a bloca orice inițiativă;
• instituții care se încurcă reciproc, dar se apără impecabil între ele;
• proceduri care nu duc nicăieri, dar consumă tone de hârtii și nervi.

Din exterior pare dezordine.
Din interior, e un mecanism stabil.

Reforma românească nu e eșuată.
E calibrată să nu reușească.

Ca în Fringe, unde experimentele scapă de sub control, dar exact atât cât să justifice încă un episod.

Time paradox: de ce România e mereu „aproape gata”

România trăiește într-un time paradox administrativ.

Suntem simultan:

• „în plin proces de reformă”
• „aproape de finalizarea reformei”
• „la începutul reformei”

Aceeași reformă, de 30 de ani.

Ministerele anunță termene care se mută singure în viitor, ca niște orizonturi deșertice.
Legi votate azi produc efecte ieri.
Promisiuni făcute mâine explică eșecuri de alaltăieri.

Timpul nu curge normal.
În România, timpul se amână.

Observers: cine se uită, notează, dar nu intervine

Orice fan Fringe știe că Observers sunt pretutindeni.
La fel și la noi.

În România există entități care:

• văd tot,
• știu tot,
• notează tot,
• dar nu intervin „decât când e prea târziu”.

Instituții de control, comisii, structuri, organisme cu acronime lungi și comunicate scurte.
Ele nu sunt inactive. Sunt observaționale.

Rolul lor nu e să schimbe realitatea, ci să o documenteze pentru posteritate, eventual pentru un raport care va fi declasificat când nu va mai conta.

Neural partitioning: cum gândesc instituțiile românești

Un fenomen esențial: neural partitioning.

În România, instituțiile nu au o minte unitară. Au compartimente mentale separate, care nu comunică:

• juridicul nu vorbește cu economicul,
• economicul nu vorbește cu socialul,
• socialul nu vorbește cu realitatea.

De aceea poți avea:

• decizii perfect legale și complet stupide,
• măsuri „corecte procedural” care distrug tot ce ating,
• funcționari onești care aplică ordine absurde fără să clipească.

Nu e rea-voință.
E creierul tăiat în bucăți.

Transhumanism de Dâmbovița: omul nou administrativ

România a produs o formă proprie de transhumanism: funcționarul care nu mai simte nimic.

Acest hibrid birocratic:

• nu are empatie,
• nu are responsabilitate personală,
• nu are memorie a deciziilor trecute,
• nu are vină.

Are doar procedură.

Este omul perfect pentru un sistem care nu vrea rezultate, ci continuitate fără sens.

Quantum entanglement: de ce se prăbușește un sistem când atingi altul

Ai observat că atunci când încerci să repari ceva în România, se strică altceva complet neașteptat?

E quantum entanglement instituțional.

Modifici o lege fiscală → explodează sistemul medical.
Atingi pensiile → se blochează justiția.
Digitalizezi ceva → dispar arhivele fizice.

Instituțiile sunt înlănțuite invizibil.
Nimeni nu știe de ce, dar toți știu că „nu e momentul”.

Psychokinesis colectiv: cum mută poporul realitatea… puțin

Românii au o formă slabă, dar persistentă de psychokinesis socială.

Nu schimbăm lucruri radical, dar:

• mai împingem un termen,
• mai înduplecăm o regulă,
• mai forțăm o portiță.

De aici senzația că sistemul e rigid, dar elastic.
Se îndoaie, nu se rupe.

E o putere mică, fragmentată, dezorganizată — dar reală.

Free will vs. due process: marea dramă românească

Finalul oricărui episod Fringe bun ajunge aici: liber arbitru vs. determinism.

În România:

• individul crede că are free will,
• sistemul funcționează exclusiv pe due process.

De aceea:

• inițiativa e suspectă,
• curajul e penalizat,
• responsabilitatea personală e evitată.

Nu pentru că oamenii sunt răi.
Ci pentru că sistemul nu știe ce să facă cu libertatea.

Telepatia judiciară: cum știe sistemul ce voiai să faci, înainte să faci

Unul dintre cele mai misterioase fenomene românești, ignorat complet de știința clasică, este telepatia judiciar-administrativă.

Pe scurt: sistemul știe dinainte ce intenționai să faci și reacționează preventiv… prost.

Ai observat probabil:

• depui un dosar perfect → ți se cere exact documentul la care te-ai gândit, dar n-ai avut curajul să întrebi dacă mai e necesar;
• încerci să respecți legea → ești tratat ca un suspect sofisticat;
• vrei să faci ceva corect → sistemul se activează defensiv, ca un organism care detectează un virus.

Asta nu e paranoia. E un mecanism de autoapărare instituțională.

Instituțiile românești par să aibă o formă rudimentară de citire a intențiilor. Nu a faptelor, nu a rezultatelor — a intențiilor. Dacă simt că urmează o inițiativă reală, o reformă sinceră sau, Doamne ferește, o responsabilizare clară, apare instant reflexul telepatic:
„Atenție, cineva vrea să schimbe ceva. Blocați-l procedural.”

De aici senzația că:

• ești pedepsit pentru ce ai putea face;
• ești suspect pentru ce ai gândit;
• ești obosit înainte să începi.

În Fringe, telepații sunt periculoși pentru că pot destabiliza realitatea.
În România, inițiativa e periculoasă pentru că destabilizează rutina.

Reanimarea cadavrelor politice: de ce nimic nu moare definitiv

Alt fenomen tipic de Fringe autohton: reanimarea cadavrelor politice.

În România, nimic nu dispare cu adevărat. Nici ideile proaste. Nici personajele compromise. Nici structurile falimentare. Ele intră într-o formă de hibernare strategică, apoi revin sub alt nume, alt acronim, alt discurs.

Un eșec major? Se „reevaluează”.
O reformă moartă? Se „relansează”.
Un personaj scos pe ușa din dos? Revine pe geam, ca expert.

E necromanție instituțională pură.

În Fringe, reanimarea cadavrelor produce monștri instabili.
La noi produce comitete, agenții, consilii consultative și „grupuri de lucru”.

Rezultatul e același: ceva ce n-ar trebui să existe continuă să existe, doar pentru că sistemul nu știe să lase lucrurile să moară decent.

Pentru a putea fi reparată, România trebuie, întâi, înțeleasă

România nu e o țară stricată.
Este o zonă de interferență.

Un spațiu în care:

• universuri paralele se ating,
• timpul se încurcă,
• observatorii privesc,
• iar oamenii încearcă să trăiască normal într-un experiment care durează de decenii.

Vestea bună?
În Fringe, experimentele se încheie. Uneori prost, alteori spectaculos.

Vestea proastă?
Noi suntem încă în sezonul lung. Și scenariștii noștri nu par grăbiți.