Ce-ar mai fi de respectat în România de azi?

România anului 2026 nu mai e o țară a marilor iluzii. Le-am consumat pe toate. Le-am ars ca pe lemnele umede: au scos fum, n-au dat căldură. Trăim într-un spațiu în care „respectul” a devenit o monedă falsificată grosolan, lipită pe afișe, fluturată în discursuri și călcată în picioare în practică. Toată lumea cere respect, dar puțini mai oferă ceva care să-l merite.

Întrebarea nu e nostalgică. Nu e „pe vremuri era mai bine”. Întrebarea e brutal de actuală: ce mai merită, onest, respectat în România de azi?

Mai poate fi respectat Statul? Doar pe bucăți, și cu multă suspiciune

Statul român, ca entitate abstractă, nu mai inspiră respect. Inspiră prudență. Iar prudența e sora mai mică a fricii. Nu respecți statul pentru că e drept, ci pentru că e capabil să te strivească birocratic. Îl respecți ca pe un câine mare legat prost: nu pentru noblețe, ci ca să nu te muște.

Există însă bucăți de stat care încă funcționează decent, în ciuda sabotajului politic constant. Funcționează pentru că sunt ținute în viață de profesioniști anonimi, nu de șefi numiți pe criterii de partid. Acolo unde statul se retrage din spectacol și își face treaba, respectul reapare timid. Unde se umflă în pene, dispare instant.

Legea? Da, dar nu legea pentru fraieri

Legea românească e o piesă de teatru cu distribuție dublă. Una pentru cetățeanul obișnuit, alta pentru „cine trebuie”. De aceea, respectul pentru lege e fracturat. Oamenii nu urăsc legea, ci nedreptatea aplicării ei.

Românul de azi respectă regula doar dacă simte că nu e luat de prost. Când vede că hoțul cu costum scapă, iar fraierul cu amendă plătește, respectul se transformă în cinism. Și cinismul e cancerul social care mănâncă tot.

Munca cinstită – ultimul bastion real

Dacă mai există ceva respectat aproape unanim, acela e munca reală. Nu funcția, nu titulatura, nu „poziția”. Ci omul care știe ce face și face bine. Instalatorul bun e respectat. Profesorul bun e respectat. Medicul care nu te tratează ca pe o fișă e respectat. Jurnalistul care nu linge clanțe e respectat.

Paradoxul românesc:

munca e respectată, dar sistemul care ar trebui s-o recompenseze o umilește constant. De aici fuga, depresia, scârba. Respectul există la nivel uman, dar e sabotat la nivel instituțional.

Supraviețuirea – noua virtute națională

România nu mai e despre „a construi”. E despre „a rezista”. Să reziști birocrației. Să reziști inflației. Să reziști minciunii oficiale. Să reziști tupeului celor care te conduc.

Respectul s-a mutat, în tăcere, către cei care nu cedează.

Care nu se transformă în lichele, deși ar fi mai simplu.

Care nu pleacă din principiu, deși ar putea.

Care nu fură, deși „toți fură”.

Aceștia nu sunt eroi de manual. Sunt oameni obosiți, nervoși, ironici. Dar încă drepți. Și, culmea, ei țin țara în picioare mai mult decât toate strategiile guvernamentale la un loc.

Familia și prietenia – respectate, dar asediate

Familia încă e respectată în România, dar nu romantic. E respectată ca ultimă linie de apărare. Când statul e incompetent, când piața e ostilă, când justiția e lentă, familia devine plasă de siguranță.

La fel – prietenia.

Nu cea de Facebook, ci aia care vine la tine la 3 dimineața, fără să întrebe „ce câștig?”. Astea sunt lucruri respectate pentru că funcționează. Simplu.

Presa? Doar bucățile care au refuzat lesa

Presa românească, ca ansamblu, și-a pierdut respectul public. L-a pierdut pe merit. Prea multă obediență, prea multă propagandă mascată, prea mult „nu se poate spune”.

Dar există insule. Jurnaliști care încă sapă, care încă enervează, care încă deranjează. Acolo mai există respect. Nu masiv, nu popular, dar solid. Respectul adevărat nu e viral.

Ce NU mai e respectat – și probabil nu va mai fi

Nu mai e respectată autoritatea goală.

Nu mai e respectată funcția fără competență.

Nu mai e respectată diploma fără minte.

Nu mai e respectat politicianul care cere sacrificii de la alții.

Nu mai e respectat discursul umflat.

România a trecut de faza în care poate fi impresionată ușor. E o țară obosită, dar încă nu suficient de proastă.

Și asta e o veste bună, chiar dacă doare.

Concluzia amară, dar necesară

În România de azi se mai respectă oamenii, nu sistemele. Se mai respectă faptele, nu vorbele. Se mai respectă rezistența morală, nu succesul dubios.

Restul – instituții, lozinci, parade – trebuie să-și câștige respectul din nou.

De jos.

Fără privilegii.

Fără scurtături.

Până atunci, respectul rămâne rar, scump și personal. Ca aurul adevărat. Nu strălucește tare, dar nu se face praf la prima atingere.