Gaze administrate: statul dă calm, piața dă durere

Premierul Ilie Bolojan a anunțat miercuri seara că liberalizarea prețului la gaze se va amâna până în 2027, perioadă în care România ar urma să beneficieze de o supraproducție din Marea Neagră. Între 1 aprilie 2026 și martie 2027, prețul gazului pentru consumatorii casnici va fi «administrat» de stat, ceea ce ar trebui să asigure stabilitate și predictibilitate. O măsură foarte bună, am putea spune, doar că realitatea e mult mai complicată.

Plafonarea sau administrarea prețurilor nu mai este doar o politică socială. Ea devine un mecanism de putere. Atunci când statul stabilește un preț într-o piață volatilă, creează inevitabil spații de speculație. Furnizorii mari, cu capital și acces la finanțare, pot profita de aceste „ferestre” de arbitraj, în timp ce jucătorii mici sunt eliminați, falimentați sau forțați să vândă, conform lui Dumitru Chisăliță de la Asociația Energia Inteligentă. Practic, schema devine un instrument de consolidare a pieței în favoarea celor deja mari și conectați.

În discursul oficial, Bolojan vorbește despre protecție pentru consumator și stabilitate pe întreg lanțul – de la producători la distribuitori și furnizori. Doar că schema de preț administrat nu rezolvă problemele structurale ale pieței de gaze. Ea le amână. Consumatorii casnici sunt păstrați sub un preț controlat, dar firmele și centralele pe gaze rămân supuse presiunilor pieței libere. În felul acesta dezechilibrele se vor transfera inevitabil în prețurile bunurilor și serviciilor, afectând pe toată lumea, inclusiv pe cei cu venituri mai mici.

Cea mai corectă abordare ar fi fost una dintre cele două opțiuni: fie liberalizarea completă a pieței cu un mecanism clar de protecție pentru consumatorii vulnerabili (vouchere adaptate pentru gaze, similar energiei electrice), fie o trecere treptată la piața liberă, gestionată tehnic prin ANRE. Alegerea Bolojan de a introduce o „perioadă tranzitorie administrată” reprezintă, în schimb, o cale retrogradă, bine bătătorită în trecut, care permite politicului să mențină controlul și „băieților deștepți” să prospere.

Mai mult, din punct de vedere financiar, măsura este costisitoare și riscantă. Există deja contracte încheiate pentru perioada post-aprilie 2026 la prețuri de 151–157 lei/MWh, în timp ce schema administrată presupune vânzarea gazului la 120 lei/MWh. Diferența va fi acoperită din bani publici, adică o socializare a pierderilor în beneficiul unor companii private, inclusiv importatori sau producători cu acces la resurse financiare solide. Consumatorul final, deși aparent protejat, plătește indirect prin impozite și buget.

Pe de altă parte, mesajul politic al măsurii are și componente pozitive: stabilitatea prețurilor pentru consumatorii casnici și CET-uri poate tempera specula și poate oferi predictibilitate gospodăriilor vulnerabile. Aproximativ 38% dintre gospodăriile românești se confruntă cu dificultăți majore în plata facturilor, iar pachetul de solidaritate pentru persoanele aflate în deprivare materială severă adaugă un plus de protecție socială, deși impactul său asupra PIB este minor (0,16%).

Paradoxul este clar. Protecția socială devine simultan instrument de control politic și mecanism financiar de redistribuire. Liberalizarea reală, cu prețuri corecte și transparență, este amânată, iar piața rămâne capturată de interesele politice și comerciale. România rămâne într-o fază de tranziție, unde „stabilitatea” și „siguranța” sunt înțelese mai mult ca instrumente de politică social-democrată decât ca strategii de piață funcțională.

Prin urmare, măsura premierului Bolojan are sens strict în termeni de calm social pe termen scurt, dar nu rezolvă problemele structurale. Piața de gaze rămâne blocată, specula prosperă, iar consumatorul final este prins între protecția declarată și efectele reale ale unei scheme care transformă prețul într-un instrument de putere și control. România are nevoie de politici curajoase, transparente și pe termen lung – plafonarea administrată nu este decât un refugiu temporar într-o realitate energetică ce cere decizii fundamentate și sustenabile.