Călin Georgescu și marele drum la Belgrad: drumul inițiatic al refuzului

Politica românească a produs suficiente justificări penibile, destule minciuni cu aer solemn și o mulțime de improvizații menite să transforme ridicolul în profunzime. Totuși, Călin Georgescu reușește uneori o performanță aparte: își construiește singur o apărare atât de absurdă, încât acuzația inițială începe să pară aproape sobră.

Scandalul nu a pornit dintr-o șușoteală de studio, ci dintr-o relatare atribuită lui Sebastian Ghiță, făcută publică luni, cu suficiente detalii încât să nu poată fi tratată ca simplă fantasmă.

În versiunea lui Ghiță, totul se petrece în decembrie 2021, la Belgrad, într-un restaurant numit Jerry.

Acolo, spune el, Georgescu ar fi venit după o intermediere, cu aerul unui om convins că istoria deja îl așteaptă în picioare. Ghiță povestește cu un amestec de perplexitate și haz că musafirul i-ar fi arătat „clipul ăla al lui când intră el în apă și iese cu calul”, după care ar fi livrat și partea mesianică a întâlnirii: „domnule, eu sunt deja pe drumul luminii, eu sunt președintele României”.

Tot atunci, potrivit aceleiași relatări, ar fi explicat că venise să se vadă cu „prieteni sârbi, ruși” și că avea nevoie de „ajutor și de sprijin”.

Numai această scenă, luată separat, este deja spectaculoasă.

Un personaj care se visează președinte înainte de vreme, își arată clipul cu intrarea în apă ca pe o dovadă de destin, vorbește despre „drumul luminii” și caută ajutor într-un cerc cât se poate de dubios politic și moral.

E atât de încărcată de auto-importanță încât aproape că îl și vezi pe Georgescu intrând în restaurant însoțit de propria coloană sonoră.

Ghiță completează tabloul spunând că interlocutorul i s-a părut „ciudat rău de tot”, că a stat cu el două-trei ore și că totul avea un aer profund suspect, cu sârbi, ruși, foști ofițeri și acel parfum greu de combinație învelită în misticism.

Până aici, avem varianta lui Ghiță.

Partea realmente magnifică începe abia când Georgescu reacționează. În loc să nege frontal întâlnirea, în loc să spună limpede că omul minte sau că totul este o intoxicare, a confirmat că s-a văzut cu Sebastian Ghiță la Belgrad. Și nu s-a oprit aici.

A venit cu explicația aceea care merită pusă în ramă și studiată în manualele de auto-sabotaj politic: da, m-am văzut cu el; da, m-am văzut și cu alți „7-8 similari”; da, le-am cerut ajutorul; dar am făcut-o „cu un singur scop: să nu mi-l dea”.

Mai mult, Georgescu a susținut că exact asta era strategia lui: să lase impresia că n-are bani și că, prin urmare, nu poate câștiga.

Aici intrăm deja în zona comediei politice pure.

Ni se cere să credem că un om bate drumul până la Belgrad, se vede cu fugarul Ghiță și cu încă șapte-opt personaje din aceeași familie morală, le cere ajutorul și își construiește toată operațiunea pe speranța fermă că va fi refuzat.

Nu pentru că ar fi vrut bani. Nicidecum. Ci pentru că trebuia, chipurile, să parcurgă acest drum inițiatic al cererii fără primire.

Pe scurt, Georgescu încearcă să ne convingă că a practicat o formă superioară de cerșetorie preventivă.

Omul care bate la ușă doar ca să fugă de pomană

Logica internă a apărării sale e atât de strâmbă, încât devine fascinantă. Georgescu vrea să pară strategic, adânc, imprevizibil. Ce reușește să livreze este, de fapt, portretul unui om care solicită sprijin financiar exact pentru a-și putea revendica, mai târziu, puritatea de om refuzat. Un fel de ascet al donației neîncasate. Un cavaler al finanțării pe care o cere doar cu condiția să nu se materializeze.

Dacă am lua în serios această explicație, ar trebui să admitem că avem în față un geniu tactic nemaivăzut.

Nu omul care caută sprijin. Nu omul care refuză sprijinul. Ci omul care cere sprijin tocmai pentru a-și confirma, prin refuzul celuilalt, noblețea propriului destin. Un mistic al campaniei electorale, plecat la Belgrad nu după bani, ci după dovada că nu-i va primi.

Greu de spus dacă această versiune trebuie citită ca defensivă disperată sau ca formă superioară de auto-admirație. Probabil că amândouă se țin de mână.

Știa cine sunt, dar s-a dus oricum

Aici se rupe filmul de tot. Georgescu spune că știa foarte bine cine sunt acei oameni. Perfect. Dacă știa cine sunt, dacă știa că nu-i vor da nimic, dacă știa că primirea banilor ar fi fost „rău”, atunci rămâne întrebarea simplă, de bun-simț, aceea pe care o înțelege și un copil: de ce te-ai dus?

Pentru că toată construcția asta cu „m-am dus special ca să nu-mi dea” are o gaură uriașă în mijloc.

Omul recunoaște drumul, recunoaște întâlnirea, recunoaște cererea de ajutor și recunoaște că totul a fost deliberat. Singurul lucru pe care încearcă să-l scoată din ecuație este concluzia firească. Numai că exact concluzia aceea revine ca un bumerang: dacă te-ai dus, ai întrebat și ai cerut, atunci ai considerat relația suficient de relevantă încât să o activezi. Restul e fum de avarie.

Explicația lui seamănă perfect cu aceea a elevului prins cu fițuica în buzunar, care explică senin că a luat-o la el nu ca să copieze, ci ca să demonstreze moral că ar fi putut copia, dar nu voia cu adevărat.

Numai că fițuica e acolo, drumul la Belgrad e făcut, întâlnirea e confirmată, iar cererea de ajutor e recunoscută. De aici înainte, tot ce mai rămâne de administrat este ridicolul.

De la „drumul luminii” la drumul spre sponsorul nepotrivit

Partea cea mai savuroasă din relatarea lui Ghiță nu este doar componenta incriminatoare, ci umorul involuntar al scenei. Să ți-l imaginezi pe Georgescu venind la Belgrad, arătând filmulețul acela celebru cu intrarea în apă și ieșirea călare, apoi anunțând solemn că este „deja pe drumul luminii” și „președintele României”, totul în timp ce cere „ajutor și sprijin”, e mai mult decât o simplă acuzație politică. E deja un mic teatru de auto-mitologizare grotescă.

Asta face ca apărarea ulterioară să fie și mai comică.

Omul care se vinde public drept figură providențială, drept mesager al renașterii naționale, drept personaj neatins de combinatoriul clasic al sistemului, face în realitate drumul foarte banal al politicianului român clasic: caută uși, caută relații, caută intermedieri, caută sprijin.

Diferența este că, prins în explicații, încearcă să ridice toată această mișcare de culise la rang de exercițiu spiritual. Nu s-a dus după bani. S-a dus după dovada că nu-i va primi. Nu a activat o rețea. A parcurs o probă a neacceptării.

Pe românește:

încearcă să transforme o vizită cu iz de aranjament într-un episod de asceză financiară.

Problema reală nu e fraza comică, ci instinctul

Sigur, declarația e caraghioasă. Dar problema reală stă mai jos, în instinctul pe care îl trădează. Când un politician explică public faptul că s-a dus la un fugar controversat și la încă „7-8 similari” ca să le ceară ajutorul numai pentru a nu-l primi, el spune ceva esențial despre felul în care înțelege politica: ca pe o lume de intermedieri obscure, de uși informale, de relații activate în afara spațiului limpede și de justificări livrate ulterior în ambalaj pseudo-mistic.

Asta e mizeria de fond.

Nu doar comicul replicii. Ci faptul că, pentru Georgescu, a merge la Belgrad la asemenea personaje pare să fi fost ceva natural, aproape firesc. Când treaba explodează public, încearcă să îmbrace totul într-o mantie de strategie superioară. Dar instinctul a rămas la vedere. Și instinctul spune enorm.

O lecție de anti-carisma involuntară

În politica populist-mesianică, imaginea contează enorm. Georgescu a încercat să se vândă drept omul vertical, diferit, neatins, trimisul unui destin mai înalt decât mocirla obișnuită a politicii. Tocmai de aceea declarația asta îl lovește atât de rău. Nu pentru că vine din partea adversarilor. Ci pentru că și-a oferit singur replica fatală.

Nu l-a obligat nimeni să spună că s-a dus la Belgrad ca să nu primească.

Nu l-a forțat nimeni să transforme o întâlnire dubioasă într-o legendă despre omul care cere bani doar ca să demonstreze că nu-i ia. A ales singur această capodoperă. Și, odată rostită, fraza rămâne. Devine definiție. Devine simbol. Devine rezumatul perfect al unei imposturi care încearcă să-și ascundă banalitatea sub fum gros și vorbe mari.

Nu mai vorbim aici despre un lider puternic, nici despre un outsider lucid.

Vorbim despre un om care se duce la potențiali sponsori ca un solicitant clasic și se întoarce acasă pozând în erou al refuzului anticipat. O performanță de auto-caricaturizare pe care puțini o ating atât de curat.

Marele risc al lui Georgescu era să-i iasă combinația

Adevărul e mai simplu decât toată ceața lui verbală. Georgescu n-a livrat o explicație inteligentă. A livrat o improvizație jenată, cu pretenții de strategie înaltă. Și, ca orice improvizație de felul ăsta, spune mai mult decât ar fi vrut autorul.

A vrut să se scoată și s-a băgat și mai rău în poveste.

A vrut să pară subtil și a ieșit comic.

A vrut să transforme o întâlnire dubioasă într-un episod de superioritate morală și a reușit doar să lase impresia unui om care, după ce a bătut la ușă, ne explică doct că făcea, de fapt, un experiment sociologic despre refuz.

Frumusețea supremă a întregii istorii stă aici:

Călin Georgescu pretinde că marele lui risc era să primească bani. Numai că, politic vorbind, riscul adevărat a fost altul — să fie obligat să-și explice singur drumul până acolo. Și exact asta l-a înfundat.

Nu Belgradul.
Nu Ghiță.
Ci propria lui gură.