Șefa TVR – Adriana Săftoiu – a rostit o propoziție rară în România: „salariul meu e prea mare”!

Adriana Săftoiu a spus public că salariul ei de președinte-director general al TVR este umflat de o anomalie internă: legea îi asimilează funcția cu cea de ministru, dar contractul colectiv de muncă al instituției adaugă un coeficient de 10,5 aplicat la salariul minim din TVR, ceea ce împinge remunerația mult peste nivelul brut al unui ministru.

Declarația rară care demolează decorul obișnuit

Ea a mai spus că același mecanism ridică și alte salarii mari din instituție și că singura cale de corecție este renegocierea contractului colectiv. Legea de organizare a TVR este, într-adevăr, din 1994 și prevede că directorul general are salariu brut lunar asimilat funcției de ministru.

De ce nu este doar o știre de culoar, ci una de caracter

Aici stă interesul real al subiectului. Nu asistăm la un episod exotic în care un demnitar se preface modest pentru rating de imagine. Asistăm la un moment rar, aproape neverosimil în peisajul românesc: un om ajuns la vârful unei instituții publice spune cu voce tare că mecanismul salarial din acea instituție a luat-o razna.

Nu se plânge că ia prea puțin, nu sugerează că merită mai mult, nu cere „respect pentru complexitatea funcției”. Din contră. Spune că sistemul e strâmb și că trebuie deschis. În România, asta singură e deja o știre de caracter.

Merit personal sau simplă decență administrativă

Și aici apare meritul real al Adrianei Săftoiu. Nu neapărat că descoperă singură o schemă veche, ci că o expune fără fard și fără reflexul clasic al nomenclaturii autohtone: dacă ți-a picat privilegiul în brațe, încasează și taci.

Ea a spus încă din primele zile de mandat că vrea reducerea propriului salariu, iar Consiliul de Administrație i-a răspuns atunci că nu poate opera simplu această diminuare din cauza cadrului contractual existent.

Cu alte cuvinte, încă din noiembrie 2025 ea semnalase că la TVR există o arhitectură de remunerare umflată și greu de corectat fără renegociere de fond.

TVR, o instituție prinsă între lege veche și improvizație nouă

Dar, dincolo de persoana ei, povestea spune ceva mult mai urât despre televiziunea publică și, prin extensie, despre statul român. TVR funcționează pe o lege din 1994, adică dintr-o epocă în care România încă își aranja mobila democratică și nu hotărâse complet dacă vrea televiziune publică sau relicvă televizată de tranziție.

Când o instituție rămâne atât de mult timp prinsă într-o lege veche, iar peste această lege se așază ani de contracte colective, anexe, sporuri, coeficienți și interpretări interne, rezultatul e previzibil: se formează o mlaștină administrativă în care nimeni nu mai știe exact dacă e pe Codul muncii, pe cod administrativ, pe tradiție, pe inerție sau pe combinatorică salarială.

Doamna Săftoiu a spus chiar că a cerut Parlamentului clarificări și a primit răspunsul că nu e de competența lui să lămurească situația. Este una dintre acele scene perfect românești în care instituția creată de lege e condusă de o persoană care întreabă ce lege i se aplică, iar legiuitorul ridică din umeri.

Cum se nasc micile regate salariale din statul român

De fapt, aici nu vorbim doar despre salariul șefei TVR. Vorbim despre acea boală veche a instituțiilor publice românești: își construiesc mici ecosisteme de privilegii interne, apoi se apără de orice tentativă de normalizare prin hățișul procedural.

Totul pare legal, fiindcă undeva există o anexă, un articol, un coeficient, un precedent, o decizie de CA, o interpretare de resurse umane.

Așa se nasc salarii disproporționate, ierarhii absurde și o cultură a neclintirii în care nimeni nu mai are interesul să întrebe dacă e normal. Important e doar dacă se poate și dacă s-a mai făcut.

De ce TVR este terenul ideal pentru asemenea anomalii

Iar TVR este terenul ideal pentru asemenea mutații. O instituție mare, veche, împovărată de datorii, sensibilă politic, protejată sindical și tratată de ani întregi fie ca anexă de influență, fie ca obiect de negociere între partide.

Într-un asemenea ecosistem, nu competența produce mereu ordine, ci sedimentarea intereselor.

Dacă la capătul acestei sedimentări ajungi să plătești un șef public printr-o formulă care îl duce peste nivelul prevăzut de lege ca reper, atunci nu mai ai o simplă problemă de salarizare. Ai o problemă de guvernanță.

Cine vorbește și de ce contează cine vorbește

Să fim și drepți: Săftoiu nu apare din neant și nici din mănăstire. A fost jurnalistă, purtătoare de cuvânt, om politic, deputat, figură publică trecută prin destule etape ale sistemului.

Tocmai de aceea gestul ei are mare greutate.

Nu vine de la cineva inocent până la naivitate, ci de la o persoană care știe perfect cum funcționează instituțiile și cât de rar se aude, la vârf, fraza „salariul meu e prea mare”. Într-o țară unde jumătate din establishment caută explicații despre de ce merită mai mult decât încasează, iar cealaltă jumătate tace prudent când îi intră privilegiul în cont, o asemenea ieșire produce inevitabil un mic scurtcircuit moral.

Cultura autoîndreptățirii și disprețul pentru bunul-simț

Și mai e ceva: ea a atins un nerv pe care mulți l-au ocolit ani întregi. În instituțiile publice românești există o formă perfidă de autoîndreptățire salarială. Nu e neapărat lăcomie vulgară, ci un amestec de justificare tehnică, solidaritate internă și convingerea că „așa e sistemul”.

Fiecare coeficient are un tată, fiecare spor are un avocat, fiecare anexă are o logică ascunsă, fiecare sumă mare are un povestitor capabil să ți-o explice până la epuizare. În fața acestei păduri de justificări, bunul-simț moare de obicei primul. Săftoiu a făcut exact contrariul: a tăiat prin ele și a spus simplu că e prea mult.

De ce subiectul merită toată atenția

De aceea, subiectul merită atenția cuvenită. Nu pentru că salariul unei șefe de instituție ar fi, în sine, tragedia națională a României. Avem destule tragedii mai mari.

Momentul dezvăluie cum funcționează statul nostru în adâncime:

lege veche, instituție confuză, privilegii contractuale cimentate, administrație ambiguă și o clasă politică ce se preface mereu surprinsă când dă peste efectele propriilor improvizații de zeci de ani. TVR nu e doar o televiziune publică. E și o capsulă de timp a statului român, cu praful, anomaliile și mecanismele lui de autoîntreținere.

Adevărata bătălie începe abia acum

Sigur, rămâne de văzut dacă Săftoiu va reuși efectiv să schimbe ceva. Aici începe partea grea. E simplu să denunți un mecanism. E mult mai complicat să-l desfaci, mai ales când el atinge și alți directori, producători, angajați cu poziții consolidate și sindicate care vor intra, inevitabil, în logica apărării status quo-ului. În România, orice reformă reală începe cu un diagnostic și continuă cu un război de uzură. La TVR, acest război abia urmează.

O noțiune exotică reapare în spațiul public: rușinea administrativă

Dar chiar și așa, faptul că cineva a spus public „da, salariul meu e supradimensionat” valorează mai mult decât pare. Nu pentru că rezolvă ceva instant, ci pentru că reintroduce o noțiune aproape exotică în peisajul public românesc: rușinea administrativă.

Adică acea tresărire rară în care un om de la vârf vede un privilegiu, îl recunoaște ca privilegiu și nu-l îmbracă în mitologia meritelor personale. În țara noastră, asta e aproape un eveniment cultural.

Cazul TVR spune ceva mai mare despre întregul stat

Adevărul mai mare e acesta: problema TVR nu e doar că are o lege veche și coeficienți umflați. Problema e că statul român și-a construit în prea multe locuri asemenea buzunare de realitate paralelă, unde normalitatea nu mai este măsura, ci excepția.

Iar când cineva încearcă să redea proporția firească a lucrurilor, gestul pare excentric, deși ar trebui să fie banal.

Poate tocmai de aceea Adriana Săftoiu pare una dintre puținele persoane cu capul pe umeri în mocirla asta politică:

fiindcă, într-un peisaj plin de oameni care se luptă să-și justifice preaplinul nemeritat, ea a avut decența  (și curajul!) să spună că are un salariu exagerat.

Și… sper că vă dați seama ce valuri de ură a stârnit.