Povestea omului închis la nebuni, fără să fie nebun…

Mereu, mereu, când îmi aduc aminte de Alexe Arsene – un om ca toți oamenii, dar care a ajuns la nebuni, fără să fie nebun, doar pentru că fiul și nevasta îi voiau casa și averea – sunt copleșită.

Am făcut despre el, cu câțiva ani în urmă, un reportaj. Subiectul acestuia este, zic eu, terifiant şi, pe mine, personal, deşi am văzut, auzit, scris multe – şi despre multe – la viaţa mea, chiar m-a impresionat. A fost unul dintre cele care mi-a răvăşit, maximum, sufletul şi, peste timp, într-unul dintre romanele scrise, am inclus şi un astfel de fapt.

Am găsit de cuviinţă, să vă spun, chiar tardiv, povestea unui om ajuns nebun, fără să fie. Nebunul nenebun s-a stins, mai demult, dar felia lui de viaţă a rămas prizonieră în timp. Și povestea asta trebuie, încă, spusă.

Povestea omului închis la nebuni, pentru două luni şi jumătate, fără să fie nebun…

Aşa s-ar putea sintetiza, în câteva cuvinte, soarta unui om. Poate că pare ireal, absurd, un astfel de fapt. Dar nu, nu are nimic de genul acesta. E, cum spune românul, adevărul adevărat. Gol, goluţ…

Am aflat despre Alexe Arsene, un septuagenar din Prahova, nebunul nenebun, dacă îmi e permisă o astfel de formulare, mai demult. Dar, am tergiversat să scriu povestea lui, în ideea că voi reuşi să dau de fiul care îl internase la nebuni, ca să îi ia casa.

L-am căutat pe bătrân la Drajna, în casa închiriată, unde locuia. Şi am aflat că fusese, nu demult, dus la groapă. Schimbase domiciliul. Murise. Cei care i-au fost aproape spun doar atât: „Ce trebuie să fi fost în sufletul lui! Duşman de duşman să nu păţească aşa…”

Retoric…

Istoria îi consemnează întotdeauna şi cu deplină fidelitate pe cei mari. Dar, de mine, mic şi neînsemnat, cum mă aflu, cine îşi aminteşte? Hm… Se spune din bătrâni că, e bine ca un om, într-o viaţă, să crească un copil, să ridice o casă, de asemenea, să planteze un copac şi să facă, din tot sufletul, o fântână.

Când înfăptuieşte toate acestea, se poate afirma despre omul respectiv că n-a trecut degeaba prin lume, că existenţa sa pe pământ nu a fost zadarnică, mai mult, că a lăsat o urmă importantă a trecerii sale prin viaţă. Toate rămân, dăinuiesc peste timp, când cel care le-a realizat ajunge la bătrâneţe, ba chiar, mergând mai departe, la graniţa dintre cele două lumi: a noastră, a oamenilor vii, unde încă se află, şi cea a umbrelor, spre care, inevitabil, se îndreaptă.

Şi, mai presus de orice, trebuie amintit, fie şi numai în treacăt, că toţi cei care îndeplinesc punct cu punct toate cele patru percepte ale zicerii de mai sus, fac sacrificii pentru ele, renunţă la destule alte lucruri importante, calcă, de multe ori pe sine, pentru a putea să meargă mai departe.

Alexe Arsene din comuna prahoveană Drajna a fost, cu siguranţă, unul dintre oamenii care au făcut de toate în viaţă. A făcut şi crescut un fiu, a clădit cu mâinile lui o casă, a sădit destui copaci, cât să stea o viaţă la umbră, a săpat şi o fântână. Ai zice că şi-a îndeplinit misiunea pe pământ şi a ajuns la 76 de ani ca un om mulţumit, realizat, fără a fi traversat perioade critice. Şi, totuşi, pentru că viaţa e cu adevărat complicată, lucrurile nu au stat aşa cu bietul Arsene.

La azil

Când l-am vizitat, în urmă cu mai mult timp, nea Alecu, aşa îi spuneau sătenii din Drajna, a fost deschis: „Am muncit o viaţă. Că aveam un băiat, un singur băiat, făcut din dragoste şi voiam să aibă tot ce-i trebuie. Cum mă pricepeam la toate, am ridicat casa cu mâinile mele, am făcut singur toate instalaţiile din ea, am săpat, tot cu mâinile mele, fântână la poartă. Toată grădina am plantat-o cu pomi fructiferi, ca să nu lipsească nimic. Casă mare am construit, una dintre cele mai frumoase din comună. A fost frumoasă viaţa mea. Apoi, la bătrâneţe, am început să nu mă mai înţeleg cu nevasta. Aşa se face că, la 70 de ani, am divorţat. Ea s-a dus la casa părintească, eu am rămas în locuinţa unde muncisem toată viaţa. Băiatul mi-a zis că ar fi bine să vindem casa, că luăm bani buni pe ea. N-am fost de acord. Unde să mă fi dus? I-am zis să aştepte până mor eu şi mama lui, care eram, deopotrivă, proprietari pe casă. N-a mai avut răbdare. A convins-o pe fosta mea soţie şi i-a cedat lui partea ei. Eram, astfel, eu şi fiul meu stăpâni pe tot. În aceste condiţii, el a găsit de cuviinţă să vândă, nu numai partea lui, ci şi a mea.

Mi-a dat un act să semnez, dar mi-a spus că nu mă dă nimeni afară până mor. În schimb, mi-a spus că sunt bolnav şi ar fi bine să mă caut de sănătate. Mi-a zis şi ceva de un cămin de bătrâni. Adică, să mă duc să stau acolo, pe tot restul vieţii. Până la urmă, am considerat că e mai bine aşa. Dacă tot vrea banii de pe casă, bine, să-i ia şi să fie sănătos. Căci, eu şi-aşa sunt bătrân şi nu mănânc cu zece guri. Ce mai îmi trebuie mie casă proprie, mare şi frumoasă? E… Să fie el mulţumit. Am fost de acord cu căminul. Un pat curat şi-o masă caldă era tot ce îmi doream. Mi-a spus că nu mai sunt locuri la căminul de la Mislea şi să încercăm în altă parte. Mi-a zis că are el pe cineva la Urlaţi. Ştiam că acolo nu e cămin de bătrâni, dar am mers pe mâna lui. Numai că, aici am ajuns la spitalul de nebuni. Şi ce mi-a fost dat să văd în acest loc…”

Brrrrrr… M-au trecut şi pe mine fiorii. Mai ales că, din curiozităţi jurnalistice, am realizat vreo câteva reportaje în locuri numite generic, rece şi static, balamuc şi mi-am făcut o idee despre ce se întâmplă acolo.

Calvarul

Nu e deloc la îndemână – ca să nu zic, de-a dreptul că e infernal – să-ţi petreci 75 de zile din viaţă printre nebuni, în condiţiile în care eşti perfect sănătos şi lucid. Nu eşti nebun! N-ai fost niciodată. Şi nici semne, vreodată, că ai fi, n-ai dat. Te doare neputinţa ta, durerea ta, viaţa ta, dar şi a celor care trăiesc – sau ce fac – în spital, din cauza afecţiunilor psihice, de ani de zile. Ai vrea să fugi mâncând pământul, dar nu ştii şi nu poţi să scapi din infernul acela.

Degeaba încerci să-i convingi pe ceilalţi că nu eşti ca ei, degeaba urli că te-a adus copilul tău, ca să-ţi ia casa, degeaba ceri să ţi se permită să pleci de acolo, că nu e locul tău… Nimeni nu te crede. Nimeni nu te ascultă. Şi nimănui nu-i pasă. Stigmatul, numai prin simplul fapt că te-a adus la nebuni propriul fiu – deh, ştie el ce ştie! – a fost pus.

„Toţi bolnavii, mi-a povestit, tulburat, nea Alecu, aveau un motiv să stea acolo. Fiecare avea câte o tulburare psihică. Şi lua tratament pentru asta. Eu nu eram bolnav. Cel puţin, nu la cap. Încă din prima seară, m-au luat infirmierii aceia, ca nişte bestii, şi m-au băgat într-un butoi cu cloramină. Eu le ziceam că sunt sănătos, ei îmi spuneau că au mai văzut de-ăştia, ca mine. Şi că, aici, toţi sunt sănătoşi, în propria concepţie. Şi m-au ţinut o noapte întreagă, acolo, în butoiul acela. Şi-n zilele următoare, la fel. Unii dintre colegii mei erau violenţi. Am luat ceva bătaie, umilinţe şi înjurături de la cei mai afurisiţi. Alţii nu ştiau să mănânce, nici lingura nu ştiau s-o ţină-n mână, o altă parte nu era coerentă în discuţii banale. Doamne fereşte! Era cumplit. Zici că sunt multe rele pe pământ şi că se ne ocrotească sfinţii de război, dar şi să ajungi la ospiciu, cu minţile rătăcite, e iadul iadului, taică! Nu aveai cu cine să te înţelegi, om normal fiind. Locul meu nu era acolo, printre ei. Căci eu nu eram nebun! Nu mă credea nimeni că fiul meu m-a adus acolo, ca să poată să vândă casa. Plângeam şi urlam că nu sunt nebun. Nu mai ştiam cu ce vorbe să le spun tuturor că sunt sănătos, cel puţin la cap. Că nu am, Doamne Sfinte, nimic la creier şi că sunt un om normal, ca toţi oamenii normali, adică şi ca ei, cei cărora mă plângeam.

Norocul meu a fost că, auzind despre păţania mea, fostul primar al comunei, Jan Călinoiu, a venit să mă vadă. El a fost cel care le-a spus medicilor şi directorului spitalului că sunt sănătos, că nu am ce căuta în acel loc. Atunci au început să-şi pună întrebări şi ei. Oi fi nebun, oi fi zdravăn?… Călinoiu m-a tot vizitat. Venea, săracul, să-mi aducă o pâine şi o cămaşă curată. Că nu venea nimeni, nimeni altcineva. Şi, după 75 de zile – lungi cât 75 de ani – directorul spitalului, Silviu Donţu, m-a lăsat să plec acasă. Dar pe răspunderea primarului. Adică, a dat omul semnătură pentru mine, că mă cunoaşte, că nu sunt un pericol public, că nu am dat în cap la nimeni, că răspunde el de mine. Aşa am plecat, măi, taică, din ospiciu! Numai datorită bietului Jan Călinoiu, să-i dea Dumnezeu sănătate! Zile întregi, mă gândeam ca prostul şi nu-mi venea să cred că am reuşit să scap de acolo. Nu mai conta nimic, când m-am întors la Drajna. Nici că nu mai am casă, nici că fiul meu mă trădase într-un astfel de mod, nici că-mi luase pensia, nici că se dezisese de mine, nici că rămăsesem, om bătrân, deşi am muncit o viaţă, pe drumuri. Eram liber şi nenebun şi astea erau, deodată, bunul cel mai de preţ”.

Cu chirie

Povestea lui Alexe Arsene a făcut înconjurul comunei. Lumea a comentat, în fel şi chip. Ca lumea… Cei mai mulţi dintre săteni, cunoscându-l ca om de vază, ca unul care era mereu consultat de cei de la primărie în toate problemele, l-au compătimit. L-au plâns. Au fost de partea lui.

Fiica femeii de serviciu de la primărie, Camelia Spânu, o femeie singură, cu doi copii, l-a luat la ea, să stea cu chirie într-una dintre încăperile casei.

„Şi un câine are dreptul la adăpost, dar un om… Să aibă şi copiii mei un bunic. Că n-au pe nimeni, în afară de mine. Aşa m-am gândit. Nu e casa mea la fel de mare ca a lui nea Alecu, dar e caldă şi primitoare şi el se simte bine la noi. Tot ce vedeţi în cameră, e al meu. El, săracu’, n-a apucat să ia nimic, nimicuţa, din casa lui. Nici măcar propriile amintiri, propriile fotografii… Un ac n-a luat de-acolo! Cu tot ce era în interior – şi era, doamnă, că a fost om gospodar şi de casă – a fost vândut acel imobil. Cu totul l-a dat fii-său! Bietul nea Alecu… O soartă nefericită a mai avut!…”

Au fost, în parte, cuvintele gazdei bătrânului. Doar în parte, căci restul – invective, blesteme, înjurături – nu-şi au locul aici.

De inimă rea

Cu fostul primar al comunei Drajna, Jan Călinoiu, am vorbit şi înainte şi după moartea lui Alexe Arsene. După, mi-a povestit cam aşa: „M-am întâlnit cu el la Vălenii de Munte, cu vreo două săptămâni înainte să moară. Am băut un suc împreună. Şi am mai vorbit, ca oamenii. Nu mi s-a părut că era bolnav. Am crezut, din discuţie, că se consolase cu nenorocirea. A murit de inimă rea, cred, sărmanul. Că nu e tocmai nimerit să ajungi la bătrâneţe pe uşi străine şi cu aşa necaz în spate. A venit, da, şi fiul lui la înmormântare. A fost, cred, prima dată când a venit, după ce a vândut casa. Nu ştiu dacă s-a simţit vinovat sau nu, dacă a avut mustrări de conştiinţă au ba. Cert e că omul ăla a murit cu mare, mare durere în suflet. Rană mare, de neînchis cu nimic… Aşa a fost viaţa lui nea Arsene”.

Alexe Arsene a murit. Povestea lui a rămas, însă, şi continuă să facă înconjurul comunei. Este, pe mai departe, omul care a ajuns la nebuni fără să fi fost nebun! Nicio clipă!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...

Cele mai citite articole

Un autocar cu 44 de pasageri a luat foc pe A1,...

Un autocar în care se aflau 44 de pasageri a luat foc marți dimineață, pe autostrada A1, între Sebeș și Sibiu. Călătorii au reușit...

Aeroportul Otopeni – Haos, bătaie de joc, indiferență și multă așteptare

Încă o „performanță” marca Mîndrescu: de mai bine de o jumătate de an, plecarea, dar mai ales sosirea, pe Aeroportul Internațional Henri Coandă, fost...