S-ar fi putut întâmpla cu doi ani mai devreme?

Nemulțumirea generalizată din România socialistă a lui Nicolae Ceaușescu a explodat la 15 noiembrie 1987, la Brașov.

În noaptea de 14 spre 15 noiembrie 1987, muncitorii de la Steagul Roșu au oprit lucrul pentru că și-au primit doar o parte din salariu. Acasă nu aveau curent și nici căldură, iar în magazine nu găseau nimic. Pe 15 au ieșit pe străzile Brașovului, strigându-și nemulțumirea. Li s-au alăturat colegii de la Hidromecanica și de la Tractorul, dar și foarte multă lume supărată. Toată țara purta un suflet greu pentru că ambiția tovarășului a fost aceea de a plăti toate datoriile externe după ce a ridicat o industrie fără cap și fără picioare! Revendicările brașovenilor au devenit politice, nu doar sociale. Securitatea și armata au intervenit grosolan și mulți participanți au fost anchetați și torturați.

Brașovul a fost precedat de conflicte de muncă de mai mică amploare în centre industriale precum Cluj-Napoca (noiembrie 1986) şi platforma Nicolina din Iaşi (februarie 1987).

Orașul de la poalele Tâmpei era la vremea respective unul dintre cele mai dezvoltate centre industriale ale țării, cu peste 60% din forța de muncă angajată în industrie. Orașul a beneficiat în anii ’60 de un aflux puternic de forță de muncă adusă din Moldova rurală. Aceasta a fost angajată la uzinele locale: Rulmentul Braşov, IAR Ghimbav, Tractorul Braşov sau Steagul Roşu. Se spune că brașovenii sunt printre cei mai privilegiați muncitori din perioada comunistă pentru că aveau servicii sigure, locuințe asigurate, încadrarea în muncă a soțiilor, venituri peste media țării. Cu toate acestea, declinul industrial de la finele anilor ’80 s-a resimțit și în acest ”paradis industrial”.

În noiembrie 1987 au fost anunţate noi reduceri ale cotei de consum la electricitate şi benzină. În acest mediu de prăbuşire economică a izbucnit revolta de la Braşov, în data de 15 noiembrie 1987.

Primele proteste au apărut în noaptea de 14 spre 15 noiembrie, la secția ”Matrițe” de la Steagu Roșu. Era zi de salariu, iar muncitorii sau fost anunțați că vor primi doar jumătate dintre aceștia. Pe fluturaşii de salariu, în dreptul rubricii „Reţineri” era scris cuvântul „social”. Și fără să se vorbească înainte, muncitorii au oprit utilajele.

„Eram strungar la secţia 440 şi în seara de 14 noiembrie lucram în schimbul trei. Înainte să începem lucrul, unul dintre colegii noştri care ţinea locul maistrului, acesta fiind plecat în concediu, a venit la noi cu fluturaşii de salariu. Eram vreo 16-18 oameni adunaţi in atelier şi când am văzut că mi se opriseră aproape 1.000 de lei, cam jumătate din cât câştigam pe atunci, am spus că nu mai lucrez. Pur şi simplu. Şi n-am fost singurul. Din cei 16 sau 18 câţi eram acolo, toţi am fost de acord să întrerupem lucrul. Fără să fi discutat dinainte”, a declarat Gheorghe Niţescu, unul dintre participanții la grevă.

Dimineață au sosit şi muncitorii din schimbul I, aşa că starea de agitaţie şi protestele s-a amplificat. Muncitorii au spart geamurile sediului administrativ al uzinei, iar în jurul orei 8.00, circa patru mii de muncitori erau adunaţi la porţile acesteia. Aproape de miezul zilei s-a luat decizia să se meargă la sediul Comitetului Judeţean de Partid, ca să se facă ascultaţi, în condițiile în care conducerea fabricii a tratat cu sictir manifestarea muncitorească. Mulți, însă, renunță să plece în coloană și așa se face că la marș au participat în jur de 400 de oameni.

S-a strigat „Vrem mâncare şi căldură!”, „Vrem banii noştri!”, , „Vrem lumină şi căldură!” şi „Vrem pâine fără cartelă!”, iar în dreptul Spitalului Judeţean, s-a cântat „Deşteaptă-te, române!”

În locul muncitorilor de la Steagu care au renunțat, au apărut angajații de le Tractorul, Hidromecanica dar și elevi și studenți. Regenerându-se mulțimea, s-au chimbat și sloganurile, așa că s-a strigat „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!” sau „Jos tiranul!”.

În centrul oraşului, mulţimea a luat cu asalt clădirea Comitetului Judeţean de Partid şi sediul primăriei, „aruncând în piaţă portretele lui Ceauşescu şi alimente de la cantina Partidului, bine aprovizionată”.

Nu s-a mai ținut cont de nimic. Tot ce amintea de regimul comunist a fost incendiat, mobilierul de la județeana de partid a fost devalizat, iar lucrătorii de la nomenclatură au fost loviți, printre ei fiind și primarul Calancea.

S-a făcut seară și au apărut trupele de la Securitate și de la armată. Probabil s-au făcut 300 de arestări, dar cifra asta trebuie luată cu rezervă din lipsa documentelor.

„Nu era chip să merg pe Republicii înspre Modarom, aşa că m-am dus pe ocolite pe la Cinema Popular şi Aro Palace. Când am ajuns, totul se terminase. Curiozitatea m-a împins, din nou, înainte. Doar cioburile, sângele, scaunele rupte şi o dâră neagră de fum ce se ridica din una dintre clădiri mai aminteau de ce fusese acolo.[…] A doua zi era luni. Am trecut prin centru să văd cum arăta totul la o zi după. Totul era ca nou. Un muncitor trăgea o ultimă pensulă de vopsea peste clădirea parcă recent construită”, a mai spus Paul-Sorin Tiţa.

Și au urmat anchetelor. Printre cei mai zeloşi coordonatori ai acestora s-a aflat căpitanul de miliţie Alexandru Ionaş, fost şef al Serviciului Cercetări Penale din Inspectoratul Judeţean de Miliţie Braşov. El a coordonat şi a asistat personal la bătaia unora dintre cei anchetaţi, printre care Gheorghe Zaharia şi Aurică Geneti. ”„Ionaş venea şi dădea. Acest Ionaş m-a luat, m-a dus pe nişte scări şi, până să dau declaraţie, m-a pus să stau cu mâinile întinse, mi-a pus două coli de hartie albă pe ele şi mi-a dat cu bastonul cât a putut el. Mi s-au învineţit mâinile şi mi s-au umflat palmele ca nişte pâini. Abia atunci m-a pus să scriu, dar aveam palmele umflate şi tremurau”, a declarat Zaharia.

Cei anchetați au fost torturaţi, bătuţi cu pumnii, cu picioarele, cu scaune sau cu picioare de scaun, cu parul, cu bâta, cu bastonul de cauciuc la testicule, loviţi în stomac sau loviţi de calorifer. Li s-au strivit degetele în uşă, li s-a smuls părul, au fost înfăşuraţi în cearşafuri ude şi bătuţi astfel, sau ţinuţi în pielea goală, în frig. „N-am crezut că sunt în stare să suport asemenea bătaie. Am căzut şi tot nu se opreau, mă loveau şi cu picioarele. După care m-au ridicat, mi-au legat mâinile la spate în veriga din perete şi pret de câteva ore au continuat bătaia. Cred că leşinasem, m-am trezit că au aruncat cu apă, mi-au desfăcut mâinile şi mi-au spus „Scrie!”. Nu puteam să scriu, tremuram tot. Eram şi nervos, pentru că nu puteam să le dau nici măcar una peste faţă. Am fost dus în celula 4 la subsol şi, a doua zi, ne-au scos pe hol şi ne-au aliniat. A venit tovarăşa Maria Cebuc, reprezentanta partidului, împreună cu câţiva generali: „Ia să-i vedem pe aştia care… vă ia dracu, aţi făcut Braşovul de ruşine!”. Treceau pe lângă noi şi ne scuipau. Am reuşit să slăbesc cel puţin 12-13 kg în 7-8 zile. M-au bătut în fiecare zi şi nu mă lăsau să dorm”, a spus Gheorghe Gyerko, unul dintre cei anchetați.

Ceaușescu i-a trimis la Brașov pe general-maiorul de securitate Emil Macri, împreună cu adjunctul ministrului de Interne şi şeful Inspectoratului General al Miliţiei, general-locotenentul Constantin Nuţă. Pentru că s-au dovedit foarte eficienți, Macri şi Nuţă au fost trimiși și la Timişoara, în decembrie 1989.

Anchetatorii au folosit procedee din anii ’50, precum ancheta nocturnă şi ancheta continuă, iar unii anchetaţi au fost închişi împreună cu detinuţi de drept comun. Securitatea a folosit intens şi tortura psihică, anchetatorii străduindu-se să provoace gemete sau urlete de la cei anchetaţi, pentru a-i înspăimânta pe ceilalţi din acelaşi lot.

Pentru a ascunde ideea că revolta de la Braşov fusese una politică, protestatarii au fost judecaţi pentru tulburarea liniştii publice şi ultraj contra bunelor moravuri. 61 dintre ei au primit sentinţe cuprinse între 6 luni şi 3 ani de închisoare, fără privare de libertate, cu executare la locul de muncă în diferite întreprinderi din ţară, deşi anterior, în numeroase şedinţe de partid, se ceruse chiar pedeapsa cu moartea pentru participanţii la revoltă, pentru a constitui un exemplu.

Revolta de la Brașov nu a dărâmat sistemul, dar l-a zgândărit. Peste doi ani s-a întâmplat cu totul altceva! Putea mișcare să dea jos regimul? Ea singură, în niciun caz, și nu există vreo dovadă că cineva, precum grupul Iliescu, Brucan, Militaru etc., în 1989, a plănuit acțiuni mai consistente.