Șpagă cu meniu de Paște: miere, scrumbie, pălincă și miel pentru drob în dosarul procurorilor de la Constanța

Dosarul penal ajunge pe lista de cumpărături… Dincolo de sumele uriașe, dosarul procurorilor de la Constanța arată o lume în care influența se negociază cu naturalețea unei comenzi la piață: dosare, autorizații, telefoane, intervenții și, la final, „atenții” cu iz de gospodărie penală.

Există dosare de corupție care te îngheață prin sume.

Există dosare care te revoltă prin funcțiile celor implicați.

Și există dosare care, pe lângă toate acestea, îți dau senzația că ai nimerit într-o combinație imposibilă între stenogramă penală, listă de cumpărături de Paște și teatru absurd cu iz de provincie prosperă.

Cazul procurorilor de la Constanța intră lejer în ultima categorie.

Corupție cu garnitură

Anchetatorii descriu o lume în care intervențiile în dosare, promisiunile de sprijin, verificările discrete și discuțiile despre soluții favorabile s-ar fi amestecat cu mierea, scrumbia, pălinca, iedul și organele pentru drob.

Dacă acuzațiile se confirmă, nu mai vorbim doar despre corupție.

Vorbim despre o cultură a aranjamentului total, unde dosarul penal și masa de Paște par să circule pe același traseu instituțional.

În anchetă apar nume importante din Parchetul Curții de Apel Constanța.

Gigi Valentin Ștefan, fost șef al acestei structuri, este acuzat de trafic de influență în formă continuată.

Teodor Niță este vizat pentru instigare la abuz în serviciu.

Amândoi au ajuns în arest preventiv, iar cazul lovește exact în zona statului care ar trebui să păzească legea, nu să o transforme în obiect de negociere între cunoscuți, prieteni, oameni cu dosare și furnizori ocazionali de produse tradiționale.

Partea spectaculoasă nu stă doar în bani.

Banii, în astfel de povești, au devenit aproape previzibili: sute de mii de euro, zeci de mii găsite la percheziții, cash în birouri, cash în mașini, bani ținuți cu o relaxare care ar face invidios orice contabil al mafiei de cartier.

Dar aici apare ceva mai adânc și mai românesc: suplimentul. Nu șpaga ”simplă”. Șpaga cu garnitură.

Stenograma și lista de Paște

În alte țări, corupția de rang înalt se face poate prin conturi, consultanțe, contracte, fundații, acțiuni, paradisuri fiscale.

La noi, cel puțin în acest fragment de realitate judiciară, se face și cu telefonul într-o mână și lista de Paște în cealaltă.

„Dosarul ăla se poate vedea?”

„Autorizațiile sunt în regulă?”

„Se poate vorbi cu cineva?”

„Și, apropo, organe de miel unde găsim?”

Această alăturare este năucitoare.

Nu pentru că mierea sau scrumbia ar fi mai importante decât sumele mari de bani, ci pentru că arată familiaritatea, domesticul, aerul de combinație intrată în firescul zilei.

Corupția nu mai apare ca un act excepțional, consumat în întuneric, cu teamă și precauție.

Apare ca o conversație între oameni care se cunosc de ani de zile și care cred că sistemul este suficient de elastic ca să încapă în el și dosarul penal, și mielul pentru drob.

Nu borcanul cu miere e problema, ci impresia că justiția poate fi atinsă cu mâna potrivită, prin omul potrivit, la momentul potrivit.

Justiția de protocol și justiția de bucătărie

Stenogramele din astfel de dosare au uneori o forță mai mare decât orice discurs despre reforma Justiției.

Ele arată tonul. Iar tonul spune tot.

Vezi cum se vorbește.

Vezi cum se cere.

Vezi cum se promite.

Vezi cum se amestecă informațiile din dosar cu relațiile personale.

Vezi cum apare rugămintea, „prietenul nostru”, omul care „are zeci de milioane de euro” – deci n-avem cum să nu fim prieteni -, problema care trebuie „rezolvată”.

Pentru cetățeanul obișnuit, un dosar penal înseamnă teamă, avocat, nopți nedormite, drumuri, incertitudine, bani cheltuiți și sentimentul că te afli în fața unei mașinării reci.

Pentru omul conectat, dacă acuzațiile se dovedesc reale, dosarul poate deveni subiect de discuție între cunoscuți, cu număr notat pe hârtie, verificare rapidă și promisiunea că „se vede ce se poate face”.

Aceasta este adevărata traumă publică. Nu doar că cineva ar fi luat bani sau produse. Ci că accesul la instituție pare să fi fost, pentru unii, o ușă laterală.

Pe față, instituția are protocol, robe, formule solemne, antet, sigiliu, reguli, proceduri, ierarhii.

În spate, în varianta descrisă de anchetatori, apar telefoanele, relațiile, intervențiile, mesajele codate, gesturile de numărat bani și bonusurile comestibile.

Este justiția de protocol dublată de justiția de bucătărie.

Una vorbește în comunicate și invocă legea. Cealaltă întreabă de ied, de scrumbie și de pălincă.

Una citează articole din coduri. Cealaltă se uită pe telefon la dosar și notează.

Dacă lucrurile stau așa, nu mai discutăm despre câteva abateri individuale. Discutăm despre o mentalitate.

Sacoșa spune uneori mai mult decât milionul

Sumele mari scandalizează. Produsele alimentare explică.

O sută de mii de euro găsiți într-un birou reprezintă o imagine violentă.

Dar un miel cerut pentru drob spune altceva. Spune că relația nu era percepută ca o tranzacție unică, rece, punctuală. Spune că exista un circuit al recunoștinței. O familiaritate a favorului. O obișnuință.

Și mai spune ceva esențial despre eterna mocangeală românească. (o vom aborda într-un articol viitor)

Corupția mare poate părea abstractă.

O sumă enormă intră în știre, publicul se revoltă, apoi trece mai departe. În schimb, mierea, scrumbia și pălinca au carne narativă. Le vezi. Le miroși. Îți imaginezi scena.

Aici nu mai e doar lăcomie. Este vulgaritate instituțională.

Câte uși laterale are statul român?

Un procuror nu este un simplu funcționar.

Un procuror poate decide direcția unei vieți.

Poate porni anchete, poate susține acuzații, poate influența mersul unui dosar, poate crea presiune, poate cere măsuri, poate pune oameni în situații-limită.

Tocmai de aceea, suspiciunea de trafic de influență în această zonă nu este o simplă știre penală. Este o lovitură în încrederea publică. Iar încrederea publică nu se repară cu un comunicat.

Cazul trebuie tratat cu prudența juridică necesară: acuzațiile trebuie probate, vinovăția se stabilește în instanță, iar orice persoană cercetată beneficiază de prezumția de nevinovăție.

Dar prudența juridică nu obligă societatea să fie oarbă moral.

Dincolo de pitorescul toxic al drobului penal, întrebările obligatorii sunt altele:

Câte asemenea uși laterale există în statul român?

Câte dosare se discută „prietenește”?

Câte autorizații se mișcă prin telefoane?

Câte instituții funcționează oficial după proceduri și neoficial după relații?

Nu mielul este miza. Nu scrumbia. Nu pălinca. Ele sunt doar recuzita unei piese mai mari. Decorul balcanic al unei boli cronice.

Boala se numește capturarea instituției de către rețele informale de putere. Iar când această boală ajunge în Justiție, nu mai avem doar corupție. Avem o fisură în însăși ideea de stat.

Într-o țară normală, procurorul ar trebui să fie omul în fața căruia combinația se oprește.

Într-o țară bolnavă, procurorul poate ajunge, potrivit acuzațiilor, chiar omul la care combinația se duce cu miel, pălincă și numărul de dosar.

Aici este rușinea. Nu în scrumbie. Nu în miere. Nu în drob.

Rușinea este că legea, care ar trebui să stea dreaptă, ajunge uneori să miroasă a sacoșă dusă pe furiș.

Iar când dreptatea începe să se negocieze între o sticlă de pălincă, un miel pentru Paște și o sumă de bani uitată prin birou, statul nu mai pare o instituție.

Pare o masă întinsă pentru inițiați, unde cetățeanul cinstit nu primește nici măcar resturile.

În ceea ce ne privește, așteptăm cu mare curiozitate finalizarea acestor dosare. Ceva-ceva ne spune că băieții ăștia își vor hali mai departe drobul. În liniște, cu niște ”sancțiuni disciplinare” p-acolo, lângă o palincă rece.