Vatra focului, povestea fără sfârșit, dar cu capăt de drum

Când Prometeu a furat focul de la zei ca să-l dea oamenilor, n-a știut câta descoperirea le dăruise. Cum n-a știut nici că le schimbase viețile în foarte bine. Și nici că, pornind de la focul furat de el, avea, în timp, să se inventeze vatra. Vatra focului. Vatra bunătăților. Vatra poveștilor.

Sigur, între timp, a venit modernismul peste noi – peste noi, românii, zic, și vatra nu mai are aceeași importanță ca, să zic, înainte de 1990. De fapt, s-a cam pierdut cu totul. Unde n-a dispărut fizic – cazuri tot mai rare – vatra nu mai înseamnă nimic.

Căci, noi, oamenii, ne grăbim. Nu mai avem timp. Nu mai avem răbdare. Nu ne mai spun, de multe ori, nimic poveștile. Vatra, săraca, nici atât. Căci, de fapt, vatra focului este povestea fără sfârșit, dar cu capăt de drum. Pe pământ, povestea vetrei a cam ajuns la final. Dar, în ceruri, ea se spune și se scrie pe mai departe.

La vatră

Ați stat vreodată pe vatră? Poate când erați copii? Poate când ați fost în vacanțe la țară la bunici? Poate chiar ați făcut focul pe vatră? V-ați întrebat ce înseamnă ea, vatra? În sens strict, ar fi cuptor sau sobă.

Ca la carte, vatra e partea cuptorului unde se face focul; (în vechile case țărănești) suprafață plană care prelungește cuptorul în afară și pe care se poate sta sau dormi. În sens larg, vatra înseamnă locuinţă, cămin, casă, aşezământ, loc de baștină, obârșie. DEX mai dă și alte întrebuințări ale cuvântului vatră.

Însă, în materialul de față mi-am propus să vorbim despre vatra focului. Locul începuturilor și al sfârșiturilor. Locul tainițelor și al visurilor. Locul familiei. Locul generațiilor. Locul trecutului. Al viitorului a fost. Acum nu mai e.

Nu știu pe la alte popoare cum era. Sau cum mai e. Dar, noi, românii, aveam casele cu sobe, cu plite, cu cuptor, cu vatră. Iarna, când duduia focul în interior, familiile se așezau la povești. Televizorul nu mai era mare lucru, că dădea Ceaușescu – tot pe bază de restricții, ca acum – numai două ore de program și-n alea două ore, ce să vezi și ce să afli? Dumnezeu cu mila.

Mobile și calculatoare, bașca internet nu erau. Dar exista aparatul de radio – la țară erau niște cutii urlătoare care se numeau difuzoare – și existau, mai ales, cărțile. Iar lângă vatră, stăteau așa, ciorchine, toate generațiile casei.

Bunicul care povestea, pentru a cine mai știe câta oară, întâmplări din al doilea război mondial, bunica, moțăind și cu ghemul de lână pe jos, care se plângea că nu știu cine i-a scos ochiurile de pe andrele, tata care citea ziarul, preocupat de știrile tot mai fade și mai goale care se scriau în presă, mama care, din când în când, lăsa etamina la care cosea motive tradiționale și mai amesteca în vreo oală cu mâncare sau era atentă să nu se ardă plăcinta din cuptor.

Desigur, erau de față și toții copiii. Care cu joaca prin picioarele celor mari, care cu cine știe ce terfeloage de cărți sau reviste. Toate poveștile casei, dar și ale satului, susurau când mai molatic, când mai tăios de prin toate firidele timpurilor. Pisica torcea liniștită în cel mai cald loc.

Câinele era mai oropsit, că el era legat, după cum a intrat în folclor, la căpița sau la șura de paie. Pe sobă erau murăturile rămase de la prânz. Alături, mămăliga învelită în ștergar să nu se usuce. Și oala cu vin fiert. Mirosea a mere și a gutui coapte.

Sau, mă rog, fiecare cu ce miros îi plăcea mai mult, că bărbații casei n-aveau nicio treabă cu merele coapte, așa cum copiii nu erau interesați de vinul fiert. La masa mică și scundă, cu trei picioare, se așeza tot familionul.

Toată mâncarea era delicioasă. Părea c-o aduseseră îngerii de prin ceruri, de la masa Domnului. Lângă vatră, se făcea semnul crucii. Mulțumescu-Ți, Doamne, de așa bunătăți! Pe la olane se tânguia vântul. Și ploaia lovea leneșă ori grăbită țigla casei.

Iar dacă ningea ca-n frații Grimm, vatra casei era castelul cu prinți și cu prințese. Ehei, dacă ar fi putut să vorbească vatra focului… Ea știa tot ce-i în bătătură, dar și în, cum să zic, vatra satului.

Ce știe vatra focului?

Păi, ce să știe? Mai degrabă, ce nu știe. Căci vatra focului știe tot. Sigur, mă fură condeiul, dar vatra focului nu mai e o poveste care se spune în actualitate. Pentru că, pur și simplu, lumea, vremurile, viața, noi, s-au schimbat și ne-am schimbat.

Deci, o să vorbesc, din păcate, la trecut. Vatra știa când e nuntă, cine se însoară și cine se mărită. Vatra știa nașii, cuscrii, cumetrii, tot neamul. Vatra știa când e botez și al cui copil e creștinat. Vatra știa când careva din bătătură sau din sat a plecat la stele.

Vatra știa când e Paște și când e Crăciun. Vatra știa ce se frământă-n căpistere. Vatra știa când se pomenesc morții și, după numărul de colaci, la câte case duce stăpâna casei și vetrei pomană. Vatra știa când e ziua cuiva și câți ani împlinește.

Vatra știa câtă colivă – din grâu pisat, nu din arpacaș, se fierbe în casă. Vatra ştia când vin, la miez de noapte, ursitorile pe la puii de om. Vatra știa ce e-n cămară, dar și ce e-n dormitor. Mă rog, e pompos spus asta cu dormitorul de la țară.

Vatra știa de glumă. Oho, și câte glume știa vatra. Dar și câte basme, poezii, poveşti ştia vatra! Era afonă, cred, că ea hauia, când îi venea, nu cânta, dar știa la cântece! Vatra știa toate blestemele. Vatra știa toți genunchii rupți ai femeilor din casă, dar și toate rugăciunile.

Vatra știa toate bocetele, și toate vaietele, și toate ofurile. Vatra focului, povestea fără sfârșit, dar cu capăt de drum, ştia și că, într-o zi, focul ei se va stinge. Și că ea, biată vatră ce-a ținut mii de ani viața viață și viul viu, va tăcea ferecată! Vatra știa că lacătele care o vor copleși nu se deschid cu iarba fiarelor.

Ehei… Vatra știa câte focuri s-au stins și câte focuri s-au aprins în rărunchii ei. Vatra știa toate secretele. Vatra știa toate trădările. Vatra știa toate visurile. Vatra știa toți codrii verzi ai sufletelor. Dar și toată cenușa din inimi. Vatra știa toate dorurile. Vatra știa toate lacrimile. Vatra știa cum se duc dumicații pe gât.

Vatra știa când mâna din braț nu mai putea să se îndoaie, ca să facă semnul crucii. Vatra știa când e tihnă. Dar și când e nebunie. Doamne, câte știa vatra focului!

Căci, vatra focului, povestea fără sfârșit, dar cu capăt de drum, este o filă din cartea vieții unora dintre noi.