Care ar fi, totuși, direcția bună pentru România?

Românii spun, masiv, că țara merge într-o direcție greșită. CURS indică 82% pesimism național și peste jumătate dintre respondenți favorabili alegerilor anticipate. Să luăm aceste cifre ca punct de plecare, cu prudența necesară.

Țara merge prost. Bun. Dar încotro ar trebui să meargă?

Mai important, însă, este tabloul INSCOP, mai recent și mai greu de ignorat politic: AUR ajunge la 38,2%, PNL urcă la 20,3%, PSD coboară la 17,5%, iar USR rămâne la 10%. În rândul celor siguri că merg la vot, AUR trece de 41%.

Asta nu mai e doar nemulțumire. Este o schimbare de temperatură politică.

România nu mai bombăne în bucătărie. România trântește ușa, iese pe palier și cere administrator nou, lift nou, țară nouă, eventual și o minune bugetară până joi.

Întrebarea nu este dacă oamenii sunt supărați. Sunt. Cu motive serioase.

Prețurile au ros veniturile, politica pare un șantier abandonat, instituțiile inspiră mai degrabă oboseală decât încredere, iar ideea de viitor a ajuns să sune ca un slogan scris pe fugă.

Întrebarea adevărată este alta: care ar fi, totuși, direcția bună?

Fiindcă aici începe ceața. Toată lumea știe ce nu mai vrea. Mult mai puțini știu ce vor, cu ce costuri, cu ce sacrificii și cu ce reguli.

Anticipatele, aspirina politică a unei țări nervoase

Dorința de alegeri anticipate e ușor de înțeles. Când casa politică miroase a igrasie, omul vrea să deschidă geamul. Numai că anticipatele nu sunt automat aer proaspăt. Pot fi și curent rece.

Dacă mâine s-ar vota, datele INSCOP arată o scenă în care AUR ar deveni principala forță politică a țării. Iar aici apare întrebarea pe care mulți o evită: cei care cer anticipate înțeleg cu adevărat ce ar putea urma?

O țară condusă sau blocată de trompetele suveranismului nu devine automat mai demnă, mai bogată, mai liberă ori mai dreaptă.

Poate deveni doar mai zgomotoasă, mai izolată, mai confuză și mai vulnerabilă.

Economia nu se guvernează cu boxe date tare.

Deficitul nu salută tricolorul.

Investitorii nu aplaudă zbieretele.

Prețurile nu scad fiindcă cineva strigă „nu ne vindem țara”.

Iar geopolitica nu se negociază cu indignare de mitingist cu cușmă de dac.

Poporul vrea schimbare. Corect.

Dar schimbarea nu are mereu certificat de calitate. Uneori vine cu steaguri mari, economie mică și promisiuni umflate cu pompa de bicicletă.

Poporul vrea schimbare, dar nu neapărat reformă

Aici este nodul. Când oamenii spun „direcție greșită”, noi presupunem elegant că ei cer reformă, competență, merit, stat suplu, instituții serioase și bugete disciplinate.

Uneori cer și asta.

Dar foarte des cer altceva: protecție.

Stat care dă.

Stat care apără de prețuri.

Stat care majorează.

Stat care plafonează.

Stat care compensează.

Stat care iartă.

Stat care găsește bani.

De unde? „Să se descurce.”

Cum? „Să taie de la hoți.”

Pe baza cărei economii? „Nu ne mai aburiți cu tehnicalități.”

Aici se vede marele paradox românesc:

o parte importantă a electoratului se declară conservatoare, creștin-democrată sau naționalistă, dar are așteptări profund social-asistențiale.

Vrea stat puternic, dar nu stat exigent.

Vrea ordine, dar nu disciplină fiscală.

Vrea demnitate, dar și subvenție.

Vrea suveranitate, dar cu fonduri europene.

Vrea salarii și pensii mai mari, dar fără întrebarea plictisitoare despre productivitate.

Este conservatorismul de pomenire: Dumnezeu, neamul, familia și statul care bagă cardul, pentru tine, la POS.

Profilul moral al așteptării

„Direcția bună” invocată în sondaje nu este doar o opțiune politică. Este și o mică radiografie morală.

Nu completă, nu valabilă pentru toți, dar suficient de apăsată cât să nu poată fi ignorată.

Pentru o parte consistentă a electoratului, direcția bună nu înseamnă neapărat instituții curate, muncă mai eficientă, reguli respectate și responsabilitate individuală.

Direcția bună înseamnă, mai curând, un stat care împarte.

”Să se-ajungă la toată lumea”. Un stat care găsește bani și îi trimite către cetățean sub formă de pensie mărită, salariu indexat, ajutor, subvenție, plafonare, voucher, scutire, derogare sau mică favoare administrativă.

Aici apare profilul moral românesc greu de rostit cu voce tare:

cetățeanul supărat pe corupție, dar destul de tolerant cu politicianul șmenar dacă acesta „face și pentru oameni”.

Nu-l deranjează aproape deloc hoția în sine. Îl deranjează să nu fie exclus de la împărțeală.

Politicianul care fură și ține tot pentru el e ticălos. Politicianul care fură, dar mai aruncă ceva și în curtea alegătorului devine „descurcăreț”, „om de-al nostru”, „măcar a făcut ceva”.

Aceasta este una dintre cele mai toxice complicități ale democrației românești: schimbul tăcut dintre șmecherul de sus și pomanagiul de jos.

Unul fură în numele dezvoltării, celălalt închide ochii în numele supraviețuirii.

Unul își ia milioanele, celălalt primește majorarea, sacul, voucherul, promisiunea, postulețul, aprobarea, scutirea, asfaltul turnat înainte de alegeri.

Și amândoi pleacă mulțumiți din această tranzacție morală de mâna a doua.

Corupția contează, dar frigiderul contează mai tare

Românii invocă uneori corupția. Și au dreptate.

Corupția a rupt instituții, a stricat competiția, a ridicat mediocrități și a produs o administrație în care cetățeanul cinstit se simte, adesea, ca un intrus.

Dar furia populară nu se hrănește doar din corupție.

Se hrănește din prețuri.

Din salarii care se termină înaintea lunii.

Din pensii care par mai degrabă exerciții de supraviețuire.

Din sentimentul că munca nu mai garantează liniște.

De aceea mesajele simple prind atât de bine.

„Avem bani, dar ni-i fură ei.”

„Ne vând străinilor.”

„Bruxelles-ul ne dictează.”

„Sistemul blochează poporul.”

Sunt formule care transformă frustrarea economică în narațiune politică.

Omul nu mai e sărac fiindcă economia e slabă, productivitatea mică, administrația proastă și bugetul prost construit. E sărac fiindcă cineva îl trădează.

Această explicație e seducătoare. Și periculoasă. Pentru că oferă vinovați, nu soluții.

Românul vrea rezultate, nu mecanisme

Există o exigență foarte redusă față de propriul efort productiv.

Prea puțini se întreabă ce produce România, cât produce, cât de bine muncește, cât de eficient este statul, ce competențe reale avem, cum se susține o pensie, cum se plătește un salariu public, cum se finanțează o promisiune electorală.

Asemenea întrebări par plictisitoare, aproape jignitoare. Strică vraja.

Românul vrea rezultat, nu mecanism. Vrea bani, nu explicații. Vrea protecție, nu contabilitate.

Pomanagiul românesc este pomanagiu de nevoie, dar deseori și prin definiție.

Nevoia există, fără discuție. Sunt oameni care trăiesc greu, oameni care muncesc mult și câștigă prost, oameni umiliți de prețuri, de facturi, de boală, de distanța tot mai mare dintre viața reală și promisiunile politice.

Dar peste această nevoie s-a așezat, în timp, și o obișnuință: așteptarea.

Să dea statul.

Să facă guvernul.

Să rezolve cineva.

Să vină bani.

Să se găsească.

Să se poată.

Să ne ajute Dumnezeu.

Numai că Dumnezeu nu face rectificări bugetare.

Iar actuala clasă politică nu are nici vocația, nici curajul, nici inteligența administrativă de a oferi miracole.

Cel mult poate redistribui pe datorie, poate amâna nota de plată, poate vinde iluzii cu termen scurt și dobândă mare.

Direcția bună nu încape într-o lozincă

Direcția bună pentru România nu este nici întoarcerea la vechea cârpeală ”Nicu și Marcel”, nici aventurismul cu tricolorul legat de retrovizoare.

Nu este nici statul care împarte bani inexistenți, nici reforma făcută cu toporul în mână și calculatorul închis.

Direcția bună ar trebui să însemne ceva mai matur:

stat care nu risipește, dar nici nu abandonează;

economie care produce, nu doar consumă;

educație care scoate oameni funcționali, nu diplome decorative;

administrație care servește, nu stăpânește;

justiție care nu se îndoaie la telefon;

politicieni care spun și partea neplăcută a adevărului.

România merge prost, da.

Dar merge prost și fiindcă românii cer de prea multă vreme imposibilul: reformă pentru ceilalți, protecție pentru sine, bani mai mulți fără economie mai serioasă, stat mai mic dar beneficii mai mari, demnitate națională fără disciplină națională.

În fond, „direcția bună” a imaginarului românesc pare, de multe ori, o țară imposibilă:

cu beneficii mari și obligații mici, cu stat generos și taxe suportabile, cu politicieni tari, dar obedienți față de popor, cu demnitate națională, dar fără costuri, cu salarii occidentale și disciplină balcanică, cu drepturi multe și responsabilități negociabile.

O asemenea țară nu există. Există doar promisiunea ei, vândută periodic de oameni care știu să transforme frustrarea în vot și nevoia în zgomot patriotic.

Adevărata direcție bună începe în clipa neplăcută în care nu mai întrebăm doar cine trebuie dat jos, ci ce suntem dispuși să acceptăm ca să nu mai trăim mereu în aceeași țară „greșită”.

Până atunci, România va continua să caute salvatori care îi promit exact ce vrea să audă: că altcineva e vinovat, altcineva va plăti și altcineva va munci pentru nota noastră de plată.