De-ale Puterii: Țara lui „Asta e!”

Acum vreo două luni, în fața blocului, asist la o scenă foarte întâlnită pe străduțele bucureștene. O mașină era parcată pe două locuri, jumatea din față pe un loc, jumatea din spate pe alt loc.

Firesc, ocupând abuziv un loc de parcare, îți iei măsuri să nu suporți consecințele, adică să te trezești cu mașina blocată de chiriașul de drept al locului. Îți lași loc să ieși, și cum altfel să o faci decât parcând pe două locuri?

Vecinul chiriaș de drept se uita neputincios, coborât din mașina lui, la mașina abuzivă care nu avea nici număr de telefon în parbriz. Apoi se uită la mine și zice: Uite, domʼle, cum a parcat, să nu poată parca nimeni altcineva!

Martor neimplicat direct și la fel de neputincios, am ridicat din umeri și am rostit automat: Asta e! Apoi l-am lăsat să-l aștepte pe abuziv. Urmarea o știam: ce, domʼle, ce ți-am făcut? Am stat cinci minute, atât, ce atâta scandal…

Mi s-au furat și mie multe câte cinci minute de viață așteptând câte un cetățean să-mi elibereze locul de parcare după o jumătate de oră. Dar nu despre abuzurile zilnice pe care le comitem și care se comit pe spinarea noastră vreau să scriu, ci despre reacția mea.

Asta e! Abia câteva minute mai târziu am realizat ce am spus. Și mai ales ce înțeles are acest „Asta e”. E ridicare din umeri fatalistă. E recunoaștere a propriei neputințe în fața unui eveniment care ne lovește. E obidă și frustrare că nu putem face nimic să răspundem agresiunii.

După episodul povestit am început să fiu atent la vorbele celor din jur. Incredibil de des am început să-i aud spunând, cu o implicită sau explicită ridicare din umeri: Asta e! în fața unor neplăceri, a unor abuzuri, a unor evenimente frustrante.

Și mi-am pus întrebarea: de unde am învățat noi, ăștia încă trăitori pe meleagurile astea, să ridicăm din umeri, să spunem „Asta e!” și să ne parcăm mașinile în alte părți, pentru că locurile noastre sunt ocupate de alții care nu au niciun drept?

În cețurile trecutului, când veneau triburi migratoare, băștinașii de pe meleagurile astea își luau familia, bruma de cățel-purcel-vacă-oaie și băjeneau prin păduri și munți. După plecarea invadatorilor își găseau avutul ars-furat-distrus. Ce le rămânea de făcut? Să fugă după ăia să-i tragă la răspundere? Păi ăia erau mai puternici, de aia fugiserăm la început, nu? Și atunci? Păi, să ridicăm din umeri, să zicem „Asta e!”, să ne suflecăm mânecile și să o luăm de la capăt.

Pe urmă turcii, pe urmă tătarii, pe urmă… cu dreptul celui mai puternic veneau și luau ce aveau băștinașii, vite, aur, copii, ba chiar și pământ, hălci întregi. Ce puteam face? Asta e…

Pe nesimțite, istoria ne-a învățat că suntem slabi în fața cataclismelor naturale, gen cutremure, grindini, furtuni, secete, inundații, unde aveam dreptul să ridicăm din umeri și să zicem „Asta e!”, că nu te pui cu natura. Dar am învățat că suntem slabi și în fața abuzurilor și agresiunilor celor din jur. Generație după generație, Asta e! și ridicarea din umeri a fost transmisă ca singura reacție-renunțare în fața unei nenorociri naturale sau a unei nemernicii umane.

Loc de parcare ocupat? Asta e! Vecin care bormașinează la trei după-masă? Asta e! Mă lovește unul beat cu mașina? Asta e! Trebuie să mișc din urechi ca să îmi rezolv o problemă? Asta e! Corupție? Asta e! Conducători pe care noi îi alegem și ne dezamăgesc? Asta e! Legi care n-au noimă, pline de portițe pentru cine știm noi? Asta e…

Luați și citiți (sau recitiți) Miorița. Cică e chintesența poporului nostru, așa am învățat pe vremuri în clasa a opta, când învățam pe dinafară (ca papagalii) comentariile ca să intrăm la liceu. Citiți ce spune ciobănașul cu oi multe și cornute când află că vin ceilalți doi să-l omoare și să-l jefuiască. Dincolo de stele-făclii și fluieraș de fag și măicuță bătrână cu brâul de lână. Un întreg discurs de multe versuri se poate rezuma într-un gest (o ridicare din umeri) și două vorbe: Asta e!

Iar generațiile tinere au transformat fatidicul „Asta e!” în ceva nou, dar la fel de resemnat. Ei zic cî-sî-fî-n-ai-cî-sî-fî. Adică Ce Să Faci-N-ai Ce Să Faci. Că asta e!