Arta „negocierii” în politica românească: se negociază enorm și se construiește foarte puțin

În politica românească există o superstiție greu de ucis: aceea că negocierile ar fi, prin definiție, semnul maturității democratice. Că dacă partidele „negociază”, înseamnă că lucrurile funcționează, că instituțiile sunt vii, că mecanismele statului se mișcă. În realitate, ultimele luni au demonstrat exact contrariul. România negociază obsesiv, dar aproape niciodată pentru ea însăși.

De la instalarea guvernului condus de Ilie Bolojan, scena politică a fost dominată de o succesiune de negocieri prelungite, fragmentate, dramatizate inutil și, mai ales, lipsite de o miză reală de stat.

Mult zgomot, multe „linii roșii”, multe crize anunțate pe surse – și foarte puțină construcție strategică.

Negocierea, în România, nu mai este un instrument de guvernare.

A devenit un ritual de supraviețuire politică, un joc de poziționare pe termen scurt, în care interesul public apare doar ca decor retoric.

Promisiunea unui stil diferit și revenirea reflexelor vechi

Instalarea guvernului Bolojan a venit cu o promisiune implicită: mai puțină isterie politică, mai multă sobrietate administrativă. Discursul inițial sugera un alt registru – tehnic, rațional, lipsit de spectacol. Se contura ideea că negocierile vor avea, în sfârșit, un obiect clar: stabilitatea guvernării, funcționarea instituțiilor, corectarea unor blocaje structurale evidente.

Doar că această promisiune s-a lovit rapid de realitatea sistemului politic românesc. Negocierile nu au început de la întrebarea „ce facem ca stat?”, ci de la aceeași grilă uzată:

• cine ia ce minister,
• cine pierde funcții și influență,
• cine iese mai bine sau mai prost la imagine,
• cine mai poate smulge o concesie simbolică pentru propriul electorat.

Statul, ca actor distinct de partide, nu a fost prezent la masă. Au fost doar partide care și-au negociat poziția în raport cu celelalte partide.

Politici publice există, dar nu contează în sine

Un reproș frecvent, dar incomplet, este acela că negocierile ar fi fost complet goale de conținut. În realitate, au existat teme de politici publice pe masă: sociale, economice, administrative. Problema nu este lipsa lor, ci funcția pe care o îndeplinesc în acest joc.

Politicile publice nu sunt negociate pentru impactul lor real asupra societății, ci ca prelungiri obligatorii ale intereselor de partid. Ele apar în negocieri nu pentru că cineva ar fi interesat de rezolvarea unei probleme structurale, ci pentru că acea temă servește un bazin electoral sau o clientelă politică.

De aceea, nu contează dacă:

• o măsură este sustenabilă bugetar,
• este coerentă cu alte politici,
• produce efecte pe termen mediu.

Contează doar dacă poate fi revendicată politic.

Alocațiile, ajutoarele sociale, investițiile locale, subvențiile, reformele punctuale – toate sunt tratate ca jetoane de negociere, nu ca politici de stat. Ele nu sunt scopul, ci ambalajul.

Negocierea ca mecanism de limitare a pierderilor

Negocierea politică românească pornește de la o premisă profund defensivă. Nu se negociază pentru a construi ceva nou, ci pentru a nu pierde. Fiecare partid intră la masă cu o listă de temeri:

• să nu piardă controlul asupra unui minister-cheie,
• să nu-și supere electoratul fidel,
• să nu pară slab în fața partenerilor,
• să nu plătească costuri electorale imediate.

În acest cadru, orice decizie devine riscantă, orice reformă devine suspectă, orice asumare devine periculoasă. Negocierea se transformă într-un exercițiu de minimizare a riscului politic, nu de maximizare a interesului public.

De aici impresia generală de negocieri infantile: poziții exagerate, retrageri dramatice, reveniri fără explicații, compromisuri mascate. Nu e haos. Este o logică meschină, dar coerentă: fiecare actor își apără mica fortăreață.

Funcțiile înaintea reformelor, mereu și fără excepție

Un detaliu constant, aproape banal prin repetiție, este ordinea în care se negociază. Funcțiile, portofoliile, pârghiile administrative sunt discutate primele. Reformele vin, dacă mai vin, la final – și atunci sub formă de declarații generale.

Ministerele nu sunt tratate ca instrumente de implementare a politicilor publice, ci ca centre de putere. Cine controlează un minister controlează bugete, numiri, rețele. În acest context, orice negociere devine inevitabil o luptă pentru teritoriu.

Statul nu este privit ca un mecanism unitar, ci ca o hartă fragmentată, împărțită între partide. Rezultatul este o guvernare fărâmițată, în care fiecare zonă funcționează după propria logică politică.

Negociere politică vs. negociere de stat

Aici apare ruptura fundamentală.

Negocierea politică este, prin definiție, tranzacțională. Ea urmărește câștiguri imediate, echilibre fragile, avantaje simbolice. Este legitimă într-o democrație, dar insuficientă pentru guvernare.

Negocierea de stat, în schimb, presupune existența unor obiective care nu sunt negociabile ușor:

• continuitatea instituțională,
• predictibilitatea politicilor,
• asumarea unor costuri pe termen scurt pentru stabilitate pe termen lung.

În statele funcționale, aceste două tipuri de negociere coexistă. Politica își face jocul, dar statul are o linie de fond care nu se schimbă la fiecare ciclu electoral.

În România, această linie a dispărut. Totul este negociabil, permanent, fără repere fixe. Statul nu mai are o voce proprie la masa negocierilor.

România: stat absent la propria masă (de negociere)

Aplicată concret situației de după instalarea guvernului Bolojan, această distincție devine dureros de clară. Nu a existat:

• un document comun de priorități naționale,
• un acord minimal asupra direcției reformelor,
• un calendar coerent care să supraviețuiască negocierilor politice.

Fiecare partid a venit cu agenda proprie, iar aceste agende nu s-au suprapus într-un proiect comun. Politicile publice au fost negociate doar în măsura în care serveau identitatea de partid.

Statul, ca entitate distinctă de competiția politică, nu a negociat nimic. A fost reprezentat fragmentar, indirect, contradictoriu.

De ce politicile publice nu pot funcționa în acest cadru

O politică publică reală presupune coerență, evaluare, continuitate. Presupune că deciziile de azi sunt gândite în raport cu efectele de mâine. În logica negocierii politice românești, aceste condiții sunt imposibil de îndeplinit.

Politicile sunt concepute:

• pentru a fi revendicate, nu pentru a funcționa,
• pentru a fi comunicate, nu pentru a fi evaluate,
• pentru a produce capital politic, nu rezultate.

De aici senzația permanentă de improvizație: măsuri adoptate rapid, ajustate ulterior, abandonate discret, relansate sub alt nume. Statul nu construiește. Experimentează haotic, sub presiune politică.

Limita tehnocrației fără consens politic

Guvernul Bolojan a încercat, cel puțin la nivel de discurs, să mute accentul spre tehnic, spre eficiență, spre administrare. Problema este că tehnocrația nu poate suplini absența negocierii de stat.

Fără un consens politic minimal asupra interesului național, orice guvern tehnic sau tehnocrat devine un administrator al fragmentării. Poate gestiona mai bine, poate reduce risipa, poate corecta marginal. Nu poate schimba direcția.

Tehnica, fără voință politică colectivă, rămâne un exercițiu de gestionare a avariilor.

De ce interesul național rămâne un slogan

Interesul național este invocat frecvent, dar rar definit. Nimeni nu-l traduce în obiective clare, în criterii de negociere, în linii roșii reale. În lipsa acestei operaționalizări, el rămâne un slogan convenabil, folosit selectiv.

În negocierile recente, interesul național nu a fost punct de plecare, ci pretext de final: este invocat pentru a justifica decizii deja luate, nu pentru a le ghida.

Negociem mult, guvernăm puțin

România nu duce lipsă de negocieri. Duce lipsă de negociere de stat.

Cât timp:

• partidele vor negocia exclusiv pentru ele,
• politicile publice vor fi monedă de schimb,
• iar statul va lipsi ca actor autonom,

rezultatul va fi mereu același: guverne fragile, reforme mimate, o administrație care funcționează din inerție.

Arta negocierii nu lipsește din politica românească.
Lipsește scopul pentru care ar trebui ea practicată.

Iar fără acest scop, negocierea nu mai este un instrument de guvernare.
Devine doar o formă sofisticată de amânare.

La zi, pe frontul ”negocierilor” cu pistolul la tâmplă

Declarațiile foarte recente ale lui Claudiu Manda sunt, poate, cea mai clară ilustrare a modului în care negocierile politice au fost golite de orice conținut de stat și reduse la o simplă contabilitate de interese de partid.

Formularea „guvernăm împreună doar dacă luăm decizii împreună” nu înseamnă, în realitate, consultare, dialog sau construcție colectivă, ci drept de veto politic asupra deciziilor Executivului.

Tradus fără perdea, mesajul este acesta: guvernarea e legitimă doar în măsura în care deciziile validate coincid cu agenda PSD, iar orice abatere de la această logică este etichetată drept „autocratism” sau „lipsă de dialog”.

Negocierea nu mai e despre soluții, ci despre cine apasă frâna și când.

Mai grav este că, în logica lui Manda, politicile sociale invocate obsesiv – mame, pensionari, persoane vulnerabile – nu sunt tratate ca politici publice care trebuie integrate coerent într-o strategie bugetară și economică, ci ca instrumente de presiune în negocieri.

Nu contează sustenabilitatea, impactul pe termen mediu sau compatibilitatea cu alte măsuri; contează doar faptul că ele pot fi transformate în ultimatum politic.

Exact aici se vede ruptura dintre negocierea de stat și negocierea politică românească:

statul așteaptă echilibru și funcționalitate, în timp ce partidul caută confirmare, control și capital electoral imediat, chiar cu prețul blocajului guvernării conduse de Ilie Bolojan.