Arcul defensiv al Iranului: cele șapte insule care dețin cheile Strâmtorii Ormuz

Mii de trupe terestre americane sunt, conform informațiilor, în drum spre Orientul Mijlociu, fapt ce intensifică speculațiile privind o posibilă ocupare a insulei iraniene Kharg. Acest hub energetic vital din nordul Golfului Persic gestionează 90% din exporturile de petrol ale Teheranului, scrie CNN.

Însă Kharg este doar una dintre numeroasele insule iraniene din golf, iar altele ar putea avea o importanță și mai mare pentru asigurarea trecerii în siguranță a navelor – inclusiv a celor militare – prin Strâmtoarea Ormuz.

Șapte dintre aceste insule – Abu Musa, Greater Tunb, Lesser Tunb, Hengam, Qeshm, Larak și Ormuz – formează ceea ce cercetătorii de la Universitatea Sun Yat-sen din Zhuhai, China, au denumit „arcada defensivă” a Iranului.

Sursa: CNN

18:34, 26.03.2026 • Internațional

Trump susține că Iranul ar fi vrut să-l numească lider suprem. El a refuzat oferta

13:59, 26.03.2026 • Internațional

Trump susține că războiul din Iran a intrat în ultima etapă și speră să-l încheie înainte de întâlnirea cu Xi Jinping

„O curbă ipotetică ce leagă aceste insule ar ajuta la înțelegerea superiorității strategice a Iranului în controlul securității” strâmtorii Ormuz, au scris cercetătorul iranian Enayatollah Yazdani și cercetătorul chinez Ma Yanzhe într-un studiu din 2022. Abu Musa, Greater Tunb și Lesser Tunb – cele mai mici dintre cele șapte și situate la extremitatea vestică a arcului – sunt esențiale pentru controlul strâmtorii, potrivit celor doi autori. Din cauza distanței reduse dintre ele și a adâncimii scăzute a apelor din golf, „navele de război de mari dimensiuni și petrolierele sunt obligate să treacă pe lângă” aceste trei insule. Astfel, ele pot deveni ținte ușoare pentru ambarcațiunile rapide ale Gardienilor Revoluției Islamice (IRGC), pentru navele care plantează mine sau pentru dronele operate de pe aceste insule.

Oficialii iranieni au descris aceste teritorii drept „portavioane staționare și imposibil de scufundat”. Anul trecut, IRGC a anunțat că își întărește prezența militară pe Abu Musa, Greater Tunb și Lesser Tunb.

„Abordarea noastră tactică dictează să înarmăm și să operaționalizăm acest grup de insule. Avem capacitatea de a lovi baze inamice, nave de război și alte obiective din regiune”, declara la acel moment comandantul marinei IRGC, contraamiralul Alireza Tangsiri.

Tocmai pentru că aceste insule nu pot fi scufundate, pozițiile militare iraniene de pe ele ar trebui eliminate pentru a asigura trecerea în siguranță a navelor de război americane – inclusiv a celor care ar putea transporta unități expediționare de pușcași marini – în interiorul Golfului Persic, în cazul unei eventuale debarcări pe insula Kharg.

Insulele sunt „poziționate strategic pentru a controla orice trafic maritim” care încearcă să intre sau să iasă din golf, a declarat analistul Carl Schuster, fost director al Centrului Comun de Informații al Comandamentului Pacific al SUA. Deocamdată, nu există un calendar pentru eventuale operațiuni amfibii americane asupra acestora.

Președintele american Donald Trump a declarat joi că prelungește cu 10 zile, până la 6 aprilie, termenul limită pentru declanșarea unor atacuri asupra infrastructurii energetice a Iranului, pentru a permite continuarea negocierilor cu Teheranul.

Secretarul de stat Marco Rubio a afirmat că „s-au înregistrat progrese” în negocieri. Cu toate acestea, nu a fost anunțată nicio pauză în campania militară. Secretarul Apărării, Pete Hegseth, a declarat că SUA vor continua „negocierile cu bombe”.

Potrivit informațiilor disponibile, elemente ale două unități expediționare de pușcași marini, însumând aproximativ 4.000 de militari, sunt în drum spre Orientul Mijlociu, iar circa 1.000 de soldați din Divizia 82 Aeropurtată au fost puși în alertă pentru desfășurare.

Schuster consideră că ar putea fi necesară întreaga capacitate a acestor unități pentru a prelua controlul asupra insulelor-cheie ale Iranului. „Aș folosi două unități expediționare pentru a asigura o forță covârșitoare”, a spus el.

Desfășurarea trupelor americane pe insule s-ar putea realiza pe două căi: aerian sau maritim.

Navele Marinei SUA transportă ambarcațiuni de debarcare, inclusiv vehicule pe pernă de aer (LCAC), capabile să ajungă direct pe plaje pentru a debarca trupe și echipamente. Totuși, accesul în golf ar putea fi dificil, deoarece navele principale ar trebui să treacă de posibilele sisteme de apărare iraniene de pe alte insule din arc – Ormuz, Larak, Qeshm și Hengam – precum și de pe continent.

Analistul militar Cedric Leighton a subliniat că insula Larak, situată la intrarea estică în strâmtoare, reprezintă un obstacol major. Cu rachete sau ambarcațiuni de atac lansate de acolo, Iranul „ar putea bloca orice trecere prin strâmtoare”.

De asemenea, navele americane transportă aeronave CV-22 Osprey, capabile de decolare și aterizare verticală, precum și elicoptere. Acestea sunt însă relativ lente și vulnerabile la apărarea antiaeriană.

Trupele din Divizia 82 Aeropurtată ar putea fi parașutate pe insule, însă o astfel de operațiune ar presupune transportul unui volum mai redus de echipamente decât în cazul unei debarcări maritime. În total, operațiunile ar putea dura între două zile și două săptămâni, dar ar putea avea rezultate importante dacă sunt încununate de succes.

Sursa: CNN

„Ocupi insula, instalezi radar și trupe, poți monitoriza activitatea din strâmtoare și împiedici Iranul să o folosească drept bază pentru drone”, a explicat Schuster, referindu-se la Abu Musa.

Un raport recent arată că avioane americane și/sau israeliene au început să atace infrastructura militară iraniană de pe aceste insule – inclusiv hangare, porturi și depozite – acțiuni considerate premergătoare unei eventuale invazii amfibii.

Totuși, ocuparea insulelor este doar o parte a misiunii. Menținerea controlului ar necesita o forță de aproximativ 1.800–2.000 de militari pentru a preveni recucerirea lor de către Iran.

Această prezență ar putea expune trupele americane unor riscuri majore. Un raport recent avertizează că ar fi necesară apărarea constantă împotriva atacurilor cu drone, rachete și artilerie lansate de pe teritoriul iranian, ceea ce ar putea duce la o implicare militară de durată și la creșterea pierderilor.

Schuster subliniază importanța apărării antirachetă și antidronă: „Dacă Iranul dispune de astfel de capabilități, va supune la atacuri intense orice forță ostilă de pe insule”.

Analistul vede totuși avantaje în ocuparea acestor insule, comparativ cu atacarea insulei Kharg: riscurile de afectare a economiei iraniene după conflict ar fi mai reduse. În schimb, deteriorarea infrastructurii petroliere de pe Kharg ar putea întârzia refacerea economică pentru ani de zile.

Cu toate acestea, și ocuparea acestor insule ar putea avea consecințe politice. În 1971, Iranul a preluat controlul asupra lor, în contextul independenței Emiratelor Arabe Unite, care contestă și în prezent această situație și a propus negocieri sau sesizarea Curții Internaționale de Justiție.

Statele Unite și alte țări au susținut poziția EAU, ceea ce creează o dilemă politică: returnarea insulelor către un viitor guvern iranian ar putea nemulțumi EAU, iar cedarea lor către Emirate ar putea afecta legitimitatea unui eventual nou regim la Teheran.

Chiar dacă o astfel de operațiune ar avea succes, menținerea controlului asupra insulelor și gestionarea consecințelor geopolitice rămân provocări majore.

„De aceea planificarea militară modernă este atât de complexă”, a concluzionat Schuster. „Fiecare opțiune are efecte negative. Nu există planuri perfecte, ci doar echilibre între costuri, riscuri și consecințe, intenționate sau nu.”